Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 12 decembrie 2016

Cazul prof.dr.Gheorghe Burnei

 Uită-te în ochii copilului tău. Privește-l cînd doarme. Ascultă-l cum rîde. Cum plînge. Cum stîlcește cuvintele. Ia-l în brațe cînd ridică mînuțele, într-un gest în care îți cere asta. Adu-ți aminte ce ai simțit cînd s-a născut. Cînd l-ai luat prima dată în brațe.
 Și acum imaginează-ți...nu, stai, nu pleca, hai să discutăm, de ce nu? Să vorbim despre lucruri reale, despre lucruri cu adevărat importante, nu despre principii abstracte. Hai, încearcă doar să-ți imaginezi, oricum n-ai să reușești, dar măcar pentru a avea o idee cît de cît: într-o zi, o maladie letală amenință viața copilului tău. Știu, nimeni nu vrea să se gîndească la asta, dar trebuie. Dacă te-ai implicat în discuția despre arestarea reputatului ortoped Gheorghe Burnei, te rog privește lucrurile și din punctul de vedere al miilor de părinți ai căror copii au fost salvați de acest om.
  E călduț în casa ta. E bine. Burtica-i plină. Te uiți puțin pe facebook înainte de a trage un somnic, doar e zi liberă, e uichend! Ce fain! Mai tragi 2-3 comentarii, și te duci la somn. Dormi liniștit, de ce nu? Ești sănătos, copilul e sănătos, soția. deasemenea, mari probleme nu-s. Unul dintre comentarii a fost despre un doctor, nu mai reții cum îl cheamă, un arogant de ăla, cu bani muuulți, care cere șpagă, habar-n-are medicină, normal că e acuzat și de malpraxis. Îi știi tu pe ăștia. Așa le trebuie!
  Amintește-ți cum te-ai speriat cînd a făcut copilul tău o febră ceva mai mare. Ce ai fi fost dispus să faci ca să-i scadă? Ai fi plătit un doctor care să-l facă bine? Te-ai fi gîndit că e ilegal? Nu, nu te-ai fi dus la alt doctor, în miez de noapte, ăla ar fi fost singurul doctor disponibil, de gardă. Aia ar fi fost singura șansă a copillui tău. Spune, ai fi stat pe gînduri?
  Dar dacă ar fi, așa cum ziceam, o boală letală? Fără intervenție chirurgicală, copilul ar muri. Și doar 4-5 doctori din lume ar putea să-l salveze. Iar tu n-ai acces decît la unul dintre ei. Nu-i problemă, fiindcă oricum, la nivelul acesta, toți sunt la fel de buni. Ce ai fi în stare să faci? Nu, nu-mi răspunde mie, recunoaște în sinea ta că ai face orice, că ai da oricît pentru ca micuțul tău să nu-ți moară în brațe. În chinuri. Să nu-l auzi noaptea cum urlă de durere. Să nu-ți spună că nu mai poate suporta...
  Pentru că, dincolo de orice discuție principială, e Viața. E Realitatea. Iar în cazul unor mii de oameni, aceasta e o realitate posibilă, o amenințare continuă. Între această nenorocire și acești oameni stă doar doctorul Burnei. Este singurul ortoped din România și printre cei cîțiva din lume care pot împiedica această realitate de a se produce.

   Asta nu înțeleg mulți dintre cei care îl incriminează pe dl.Burnei fără să se deranjeze măcar să se informeze de pe Google, despre domnia sa. Acele ”experimente”, prezentate de o presă fără scrupule, al cărui unic scop e ”să vîndă”, sunt, de fapt, operații de pionerat, care au dus ortopedia mondială 6 pași înainte. Ceea ce e enorm pentru o știință, din partea unui singur om. Șase operații în premieră mondială, pe care nu s-au încumetat să le facă nici un chirurg din lume! Plus 22 operații în premieră în România. Plus 15000 de operații reușite, care se adaugă carierei acestui mare chirurg. Astea sunt experimentele prof.dr. Gheorghe Burnei. Dar despre latura profesională, haideți mai bine, să lăsăm Colegiul Medicilor să se exprime, nu-i mai corect așa? Nu cred ca DNA-ul are specialiști de talia profesorului Burnei care să-i judece munca la justa valoare. Cu atît mai puțini jurnaliștii care vînd, sau facebookiștii degrabă băgători în seamă.

 A cerut bani doctorul Burnei? Nu știu. Pacienți de ai lui, pe care îi cunosc, zic că nu. Niciodată.
Ce știu, e că presupusul șpăgar, care cică ar fi cerut sume cuprinse între 1000 lei și 1000 euro, a refuzat un job în Anglia, de 65000 lire sterline pe lună! Și asta doar pentru început. Citiți aici.  
  Personal, nu cred că un om dedicat 120% meseriei sale, pasionat fără limite de aceasta, cu o reputație mondială care i-ar putea băga în buzunar, legal, plicuri serioase cu bani, mult mai groase decît ar fi în stare bieții pacienți români, să ceară mărunțiș pentru a intra în sala de operație și pentru a face adevărate miracole! Eu, personal, nu pot să cred asta.

Nu-l cunosc personal pe prof.dr.Gheorghe Burnei. Dar îl cunosc din povestirile (cîți ani să fie de la prima operație)? prietenilor mei, soț-soție, al căror băiețel a fost salvat de domnul profesor. Și cunosc și cît s-au zbătut acești oameni, au fost și în străinătate, cîte variante au căzut rînd pe rînd, pînă cînd a fost clar: Dr.Burnei e singurul om din țara asta care poate face așa ceva. Și printre puținii din lume.
  Iar băiatul lor acum, trăiește. Mai are de făcut cîteva intervenții din cauza procesului de creștere.
Dar cîte destine care așteaptă acum, pe holurile spitalului Marie Curie singura șansă la o viață normală, sau la viață pur și simplu, se vor frînge? Le vor explica domnii de la DNA cum să se ducă naibii, acasă și să moară liniștiți, că ei veghează la respectarea legii?!
 Desigur, legea trebuie respectată de toată lumea. Însă, chiar dacă Justiția trebuie să fie oarbă, nu e musai să fie și idioată, nu-i așa?
 

miercuri, 7 decembrie 2016

Mulțumiri tardive pentru urările din Facebookanci

  A sosit, în sfîrșit, și momentul de Oscar în care mulțumesc tuturor celor care mi-au decorat cronologia cu urări de fericire și viață luuungă, spre disperarea Casei de Pensii. De două zile, vorba maestrului Nichita, umblu în mîini, de teamă să nu vă strivesc urările pe care le-am găsit în ghetele virtuale, să le zicem, Facebookanci. Urări prilejuite, bineînțeles, de întîmplătoarea asemănare a prenumelui meu de tristă amintire, dar de veșnică pomenire, cu a domnului Sf.Nicolae.
Sfîntul, da? Moși sunteți voi!
  Totodată, vreau să-mi cer scuze în numele celebrului meu tiz, celor care n-au găsit în papuci mare lucru. Am primit și cîteva reclamații în sensul ăsta, cică un domn a găsit în bocanci un bilețel pe care scria doar atît: ”Nesimțitule, nuți mai lăsa cismele pe hol, că pute toată scara”. Iar un alt domn, deși-l pierduse de mult, din sufletul său, pe Moș Nicolae, l-a găsit pe Moș Gicu de la scara B, în niște cizme mai vechi, la el pe balcon. Atmosfera de basm a fost completată, brusc, de niște coarne semețe, ca ale renului Rudolf. Nevastă-sa, Carla, s-a jurat pe pata de mucegai în formă de Arsenie Boca, că ea nu e vinovată cu nimic, că da, ea s-a culcat, dar a crezut că visează. ”Da ce-i aicea frate, Carla`s Dream?!” și unde nu-mi scoate Rudolf al meu o bîtă cît piciorul de pod, cu niște cuie-n vîrf , cică ”Moșu v-o adus o nuielușă!!!”...de ți-l machiază pe moș Gicu, fix pe stilul sus-numitul Carla`s Dream, numai că mai ceva. Cu tot cu ochelari de soare. Asta e, sărbătorile sunt o perioadă de vis. Orice ar însemna asta.
  Însă nu pentru toată lumea. Unii își păstrează spiritul pragmatic chiar și în această perioadă, în ciuda tuturor lerilor, gingălbeilor și Home Alone-ilor cu care suntem greu încercați an de an.
De exemplu, Elena Udrea, întrebată ce anume i-a cerut Sfîntului Nicolae, a răspuns sec, pe sub breton, ”nimic deosebit, 10%, cum cer la toată lumea...”;
Alina Gorghiu a primit în cizme un Cioloș din ciocolată belgiană, în mărime naturală. Însă Alinuța s-a încălțat cu niște pantofi. Iar cizmele cu pricina, erau, la rîndul lor, tot în mărime naturală, cizme de alea, luuungi, pînă la genunchi. Problema e că mărimea naturală a cizmelor a depășit mărimea naturală a Cioloșului, care a rămas ascuns pînă a doua zi la prînz, așa că s-a topit. Cînd l-a găsit, într-un tîrziu, doamna Gorghiu, a suspinat greu, a pagubă: ”Na, că s-a Blăgit și ăsta”.
Gata, că mă întind prea mult, vă mai spun doar de Iohannis, că a primit cu preocupare și îngrijorare, șase sași...pardon, șase moși cu șase saci pentru fiecare casă a domniei sale. Atent, ca să nu lipsească vreunul, neamțul i-a numărat: ”O tannembaum, două tannenbaum, trei tannenbaum...”. Restul e tăcere.
Revenind la ziulica mea onomastică, chiar m-am bucurat că am așa niște prieteni minunați!
Și răbdători...acuși va trebui să-mi scrieți iarăși, cu ocazia zilei de naștere.
Apropo, nu știu la ce s-or fi gîndit ai mei cînd mi-au aranjat trei sărbători pe an, în luni consecutive!
Cred că a fost amuzant cît am fost copil...să primești cadouri 3 luni la rînd, era ceva!
Însă, după ce am mai crescut și am înțeles cît de greu le venea tuturor să-mi cumpere trilunar bumboane și giucării, mi s-a făcut milă de ei, că doar nu făcuseră nimic, săracii, să fie penalizați cu sume din salariu, un trimestru. Unica soluție, nu-i așa, a fost să fac pozne, să iau note proaste...mă uitam la alții cum luau premiul 1 în locul meu, cum mergeau la olimpiade internaționale...trimiteam anonim rezolvări la Gazeta Matematică pentru problemele cu 3 steluțe și propuneri de exerciții pentru culegerea de Gheba...toate astea doar ca să fiu pedepsit și să nu mai poată nimeni să-mi facă daruri.
Cu ochii umezi de amintiri, ca ochiul-boului de roua dimineții, acum, cînd timpul ne-a împăcat cu trecutul, îmi amintesc și anii de liceu plini de lipsuri și sacrifcii. Lipsuri de la ore și sacrificii pe altarul artei: ca să mergem la film, sacrificam două ore de mate, ca să admirăm statuile din Parcul Copou, sacrificam ore de chimie, iar ca să ascultăm muzică, renunțam la ore de cunoștințe social-politice sau chiar de atelier! Asta e. Ce-a fost, a fost.
   Acum, am primit gîndurile astea bune de la voi și vă mulțumesc încă odată, tuturor, din suflet!

joi, 1 decembrie 2016

Ce-am mai putea sărbători în decembrie

  Dacă nu vă ajung 1 Decembrie, 6 decembrie (Sf.Nicolae), 25 si 26, dacă ficatul mai duce, putem să mai adăugăm o sărbătoare. Avem resurse:12 decembrie. Chiar anul acesta, ar fi un moment foarte bun pentru a inaugura o nouă zi liberă, deoarece se împlinesc fix 100 de ani de la un mare eveniment istoric. Bașca, 12 decembrie pică într-o zi de luni, măcar din motivul ăsta și tot ar merita...
  Dar despre ce eveniment istoric e vorba?
Ca să n-o mai lungim, că de lată e destul de groasă, vorbim aici despre momentul salvării Tezaurului României din mîinile cu unghii îngrijite ale nemților și austro-ungarilor, prin predarea acestuia în ghearele Marelui Urs. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri a aprobat transferul tezaurului în Rusia. La adăpost. Un fel de depozit la termen. Acum, întrebarea e: la care termen? Ia niznaiu, spun rușii. Așa că reînnoiesc anual depozitul, și-l păzesc cu strășnicie, nu-l dau nimănui, exact cum i-am rugat. Nu ni-l dau nici măcar nouă. Poți să-i învinuiești? Poți. Și cam atît poți. Iar noi putem face o analogie în termeni bancari, deoarece o mare parte din acest tezaur a fost scos din BNR și din principalele bănci de atunci. Mă întreb cîtă dobândă s-o fi strîns într-o sută de ani. Rușii spun că s-ar fi strîns ceva, dar dacă încercăm să ne retragem banii, ne omoară. Nu, nu ei! Ne omoară comisionul de retragere. De retragere a trupelor NATO și a scutului antirachetă de pe teritoriul României.
  Se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Priviți imaginea alăturată: asta face cît 3,2 miliarde de euro. Cam pe acolo este estimat azi, tezaurul. Dar ce reprezintă această imagine? Gîndul ne duce la masivele monumente rusești. Așa e, avem în imagine un monument ridicat de Mamașa Rusia, dedicat eroilor români care au încercat, încearcă sau vor încerca să recupereze Tezaurul României depus la Moscova în contextul Primului Război Mondial.
  Eu, personal, le dau dreptate: de ce să ne înapoieze tezaurul? Ca să-l fure corupții ăștia, pe care îi tot alegem și realegem, într-un joc crud, în care o istorie lipsită de scrupule își bate joc de niște niște oameni fără discernămînt și fără educație?
  Să presupunem că am recupera cele 3 miliarde de euro. Așa, și? Credeți că eu, tu, noi, oamenii de rînd, am avea ceva de cîștigat din asta? Mi-e rușine cu voi dacă vă gîndiți că da. Nu! Fals. Ar avea de cîștigat doar politicianul care ar striga mai tare că el a adus tezaurul în țară, Atît. Și poate s-ar mai duce ceva bani la Catedrala Mîntuirii Neamului, normal.
  Asta dacă n-ar veni cineva influent cu geniala idee de a strînge bani de la popor pentru a recupera tezaurul, ca în cazul Cumințeniei Pămîntului. Hai să strîngem 12 miliarde de euro ca să recuperăm cele 3 miliarde (inestimabile, dealtfel, fiind implicate și chestii istorice, antice, face toți banii), să rezolvăm naibii, odată, chestia asta cu tezaurul, ca să putem merge înainte!
  Dacă aș fi în locul rușilor, ca să scap de problema asta diplomatică- nu că m-ar durea undeva, doar așa,  dacă aș pierde un pariu, într-o seară-, aș propune României americanizate, un mic Black Friday. Un fel de buy-back. În schimbul tezaurului, le-aș oferi un studiu de fezabilitate pentru autostrada Iași-Tîrgu Mureș. Un studiu de fezabilitate, plus o mică diferență, de vreun miliard de euro. Că așa costă studiile atea pe la ei. Superofertă! Oricum, cam pe acolo se vor duce banii. Unde credeați? În spitale? În școli? Sau, culmea, în autostrăzi?!
  Le-aș oferi și un bonus: bomboane Bucuria pentru toți unioniștii care, cică Basarabia-n sus, Basarabia-n jos. Expirate. De ce? Ca să și le bage undeva. Să simtă și ei bucuria moldoveanului de-a intra în UE pe din dos, ca un cetățean de mîna a treia, cum suntem considerați, atît ei, cît și noi, românii.
  La mulți ani de 12 decembrie! Ziua în care am creat corupției din România un prejudiciu irecuperabil de 3 miliarde de euro! Să vadă și ei, măcar un pic, așa, cum e.

 
 

joi, 15 septembrie 2016

Cînd luminile s-au stins

Dezastrele naturale au și părți bune. Dacă supraviețuiești, bineînțeles. Ne amintesc că suntem vii. Ne unesc și ne mai taie din orgoliu, amintindu-ne că suntem oameni. Ne arată lucrurile cu adevărat importante în viață: ce iei cu tine și ce lași în urmă cînd fugi din fața unui dezastru...Exemplu:
  Ea: - Și mama? Unde e mama?/ El, pornind mașina: -Nu mai este loc! Trebuie să plecăm acum!/ Ea, cu o lacrimă pe obraz: - Nu putem să renunțăm măcar la o ladă de bere?.../El:-Nu!/Ea:- Nici măcar la una cu sticle goale?...haide, că îți dă mama banii pentru garanție...
Și nu în ultimul rînd, ne lasă un bun subiect de povestit.  

Final de concediu, pe insula Thassos, în Grecia. Ca orice final de eveniment, trebuie marcat cu un spectacol de lumini. Fie lasere, frate, fie focuri de artificii. Așa ne-am obișnuit. Vine revelionul, scenă gratis și lumini, răgete, falseuri și bășini, iar la sfîrșit, poc-bum-poc, foc de artificii. La Cluj, caz particular, artificiile fac Boc-pum-Boc. Vine Paștele, vine moaștele, difuzoare, DJ Mystic, apoi la 12 hitul cu învierea, că le e foame la credincioșii care au postit pe facebook...pardon, care au postat pe...în fine, care au postit și au postat cum au postit, că altfel ce rost mai are să postești ! Lăsați-mă și cu postitul ăsta, că au apărut atîtea bunătățuri de post, că mănînci mai mult ca-n restul anului. C-așa-i postul: pînă nu ești sătul, parcă n-a fost post destul! Apoi, tropa-tropa-penelopa, în jurul bisericuței, și ca să nu pleci ca nesimțitul, ia de aici și un foc sacru de artificii. Mai avem! Festivalul berii: artificii. Alegeri: artificii. Sfănta Parascheva: hai, toată lumea în genunchi și pe coate, să vedem artificiile.
  Și exemplele pot continua. Ideea e că, orice eveniment public, spectacol grețuit, Zilele Metempsihozei, Festivalul Cocalaru de Aur, Ziua României(o zi pe an cînd o pupăm acolo unde, de regulă, o scuipăm), Ziua Muncipiului, a străzii, a blocului, Ziua Nopții,etc, toate astea trebuie încheiate cu un foc de artificii. Dacă nu s-ar da artificii, oamenii n-ar mai pleca pe la casele lor. Ar rămîne așa, privind în gol, spre cer. Așteptînd. Ar muri de foame, așteptînd artificiile. Doar e gratis, nu? Așa cred ei, majoritatea. Votanții PSD, cu alte cuvinte. Ei nu concep că nimic nu e gratis.că  totul se face cu banii boborului, măi. N-ai ce să le faci, dumnealor atît pot, atît prestează. Oamenii ăștia, sunt, de fapt, adevăratul dezastru, un dezastru artificial, provocat și întreținut de 26 ani încoace, care, spre deosebire de cel natural, ne dezbină și ne dezumanizează. Și nu cred că va trece prea curînd, de aceea, singura cale de a-l evita, e tot fuga. Dar haideți, fuga înapoi, la povestea noastră.


   Cum ziceam: finalul concediului nostru, s-a gîndit și el, că ar fi mișto să respecte regula asta, însă nu cu foc de artificii, ci doar cu foc. Foc simplu, de vegetație. Așa că, vineri noapte, spre sîmbătă, am avut concert cu tunete și fulgere.Urma, firesc, încheierea, el grande finale, focul.
Spre dimineață, furtuna, a reușit să aprindă cîteva uscături, pentru că, vorba proverbului, orice uscături are pădurea lor, nu-i așa? Mai ales pe o insulă expusă 100% la un soare puternic, aproape tot anul. Patru puncte de incendiu s-au născut din furtună. Și au pornit să pîrjolească Thassosul precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Riders in the sky.
  Noi n-am bănuit nimic. Am crezut că e doar puțin înnourat. Dar, fiind ultima zi de concediu, era absolut obligatoriu de mers la plajă, de făcut ultima baie, de băut ultima bere (ultima bere din locația de vacanță, nu vă speriați), și tot ce se mai poate face în ultima zi de vacanță. bagajele erau undeva, pe la coada listei, nici nu bănuiam ce repede aveau să urce în topul activităților din acea zi!
  La plajă, totul fain, frumos. Cald și bine. Lume, nisip, mare, o gravidă care fumează. Facem o baie, ai mei rîd de mine, mai exact de stilul în care săream în Marea Egee. Doar că, la un moment dat, ne uităm mai lung, unii la alții. Apoi la ceilalți co-plajiatori. Toți eram galbeni. Portocalii. Parcă aveam hepatită. Cerul era și dumnealui cam gălbui. O lumină ciudată venea dinspre mare. Și mai ciudat era faptul că, unui copil care mînca un gyros, i se lipeau pe lipie fulgi de funingine. Care picurau discret, delicat, din văzduh. În jurul nostru se produce o foială. Lumea, încet-încet, începe să se agite, să filmeze, să fotografieze neobișnuitele fenomene. Brusc, ne-am văzut într-un clasic disaster movie, de ăla, americănesc. Nu știam ce se întîmplă, dar sigur nu era ceva bun, era mare și se apropia foarte repede. Vedeam oamenii din jurul meu, totuși continuîndu-și plaja, jocurile, distracția, și mă gîndeam la un Pompei 2. Așa se moare-n cataclism. Nici nu-ți dai seama ce te-a lovit. Iar peste ani, vor veni grupuri de școlari pe plajele din Thassos, să viziteze carbonizații:

 - Vedeți copii, acești oameni nici nu bănuiau ce avea să li se întîmple...uitați-vă la acest copil care mînca, probabil, un gyros. Aceștia de aici, se jucau cu mingea. Aici e o doamnă care, probabil își făcea selfie cu telefonul ăla primitiv, l-ați văzut la Muzeul Satului. De fapt, majoritatea oamenilor de atunci, după cum observați, trăiau aplecați pe telefoane, dar această doamnă e un vestigiu arheologic deosebit, a stîrnit o controversă și o ipoteză șocantă: unii istorici, arheologi, susțin că femeia încerca să-și facă un selfie, la o fracțiune de secundă după ce s-a carbonizat! Voia să apară pe facebook cu noul ei look: pitzi carbonara! Foarte interesant...ei, copii, plecați de acolo! nu e nimic de vazut...nenea ăla se juca cu tantiile alea două...în fine, obiceiuri barbare! Ce ziceam? A, studiile arată că erau și foarte mulți români, pe plajă, cînd s-a produs nenorocirea.
- Doamna profesoară, dar după ce vă dați seama că sunt români?
-Foarte simplu dragul meu. După 2 elemente: 1.au lîngă șezlong băuturi alcoolice pitite în gentuțe frigorifice și 2. după gestul de a-și freca burta cu mîna.

Ca să rescriem istoria, am tăiat-o urgent la mașină. Odată ajunși la șosea, am constatat, stupefiați, că se mai vedea doar puțin cer albastru, undeva, deasupra unui fum dens. Clar, incendiu. În Potos ne-am oprit să cumpărăm ulei de măsline. Le-am lăsat pe Stela și Gabi la cumpărături și am fugit cu Toma să surprindem în imagini fumul impresionant care întuneca un munte din apropiere, munte, pe care se afla și localitatea Theologos, capitala culturală a Thassosului. Unde, cu o zi sau două înainte, ne delectasem cu miel la rotisor. Mi-am amintit de viespile carnivore care ne-au deranjat la masă și de fumigena improvizată într-o cutie de ness, pe care ți-o aducea la masă ca să le alunge. Fără prea mult spor. Poate exagerez un pic, dar acum ce ziceți de fumul ăsta, bitches?!
 Am ajuns în Limenaria, unde eram cazați. La o cafenea, vînzătoarea ne-a dat primele informații concrete. Patru puncte de incendiu, localități evacuate, plaje distruse, transportul cu feribotul, afectat.
  Au început să apară și vreo 2 elicoptere cu niște găletușe cu apă. Ca și cum ai încerca să stingi un foc de tabără cu 2 degetare de apă. Cu toate astea, pericolul părea departe și fără nici o legătură directă cu noi. Seara, însă...
  După amiază am mîncat bine, am băut, ne-am odihnit...apoi am început să ne dușuim si să ne ferchezuim pentru ultima seară de promenadă. Gabi avea camera chiar lîngă a noastră și terasa la fel. La un moment dat, mă cheamă să-mi arate ceva în zare, ceva ce i se părea ei că ar fi foc. M-am dus pe terasa ei, care oferea un unghi ceva mai larg asupra munților fumegători. Nu mi s-a părut relevant ceea ce văzuse dînsa. Părea mai degrabă un bec de iluminat public, cu lumină portocalie. După 2 minute, a devenit relevant. O pălălaie roșiatică încadra unul dintre munții din zare, dar nu se vedeau încă flăcările, ci doar reflexia lor, pe cerul nopții. După alte 2 minute au apăru și flăcările. Apoi si pe creasta muntelui de lîngă. Incendiul se extindea...ca focul! Nu puteam să apreciez cam în cît timp ar fi ajuns la noi, dar nici nu țineam cu tot dinadinsul să aflu asta prin metoda observației directe.
 M-am întors în camera noastră. Stela, proaspăt ieșită de la duș, cu prosopul pe cap, tocmai îi povestea soră-sii ce fain ne vom distra noi la terasă în acea seară, ce lucumades vom savura la cofetărie...I-am șoptit printre dinți ”fă bagajele”. La întrebarea gravă, din ochii ei, i-am confirmat, șoptit, ca să nu audă Toma: ”vine focul”. Acum o secundă era o Stela, acum era alta. Am început să împachetăm. Gabi, la ea în cameră, noi, la noi. Bagajele, vraiște. Mai aveam și lucrurile cumpărate în timpul vacanței, lucruri care nu-și aveau locul lor, trebuiau și alea împinsobăgate pe undeva.
 
În mijlocul acestei agitații, pe acest început de panică, s-a întrerupt curentul. Pe toată insula. Beznă totală! Bineînțeles că ne-am oprit. Doua secunde n-am știut ce să facem. Ca să fie totul și mai sinistru, pe finalul celei de-a 2-a secunde de liniște și beznă, au început să bată clopotele. Toma o tot ruga ceva pe maică-sa. Stela, panicată, iritată, de pe sub bagaje, ”ce-i Toma?”. ”Mama, atît te rog: oprește-te numai o clipă și dă-mi o îmbrățișare”...

 Am făcut bagajele la lumina telefonului, care, se descărca: 17%, 14%, ...5%...gata bagajele!
Gabi a terminat și ea, am început să cărăm la portbagaj. În parcarea pensiunii, în beznă, un alt turist român își încărca telefonul la bateria mașinii. Făcuseră și ei bagajele și erau gata de plecare. Dînsul fusesese și la poliție, discutase și cu gazda noastră, toți l-au asigurat că incendiul e departe, în munți, și că nu e nici o problemă. ”Exact ca pe Titanic”, a completat Stela. Ne-am dus și noi să vorbim cu gazda. Deși încerca să ne liniștească, se vedea că nici dînsa nu era ok. Aștepta, a doua zi, un grup de turiști turci, care ar fi ocupat toată pensiunea. Încă îi mai aștepta.
 Focul era, într-adevăr, departe, dacă luai în considerare drumul cu mașina pînă acolo/ Problema e că focul nu vine cu mașina, pe șosea. Iar pădure aveam pînă lîngă pensiune. Dacă ar fi bătut vîntul înspre noi, ar fi fost mari șanse să facem o baie nocturnă, în mare. Da, dar ce te faci cu fumul?
 În stare de alertă, ne-am dus, totuși la promenadă. Prea așteptăm concediul ăsta un an întreg, ca să-l ratăm, din ce cauză? Un cataclism natural? Un pîrlit de incendiu insular? Nu există așa ceva.
  Am fost în Potos să punem benzină. Printre mașinile acoperite de funingine, un copil, singur, se juca cu ceva, pe o băncuță, lîngă benzinărie. Avea pe față o mască de protecție, care-i ferea nasul și gura.
 Apoi, am încercat să dormim. După ce am terminat toate încercările, pe la 4,30 ne-am pornit spre feribot. Pe drum, mi-am luat-o de la Toma, de mi-a ajuns. Avea dreptate, în felul lui: eu tot opream să fac poze. Drumul, ocolind munții, ne dezvăluia din cînd în cînd, tablouri infernale ale incendiului. Aveam impresia că, în munți, se căscau guri de foc spre iad. Uneori, iadul ăsta era cam aproape de noi.                                                                              Dar era fascinant să vezi, pe viu, atît de aproape, un monstru atît de spectaculos! Strada era pustie, orășelele tranzitate erau și ele pustii, aveam senzația că suntem ultimii supraviețuitori ai acestui Fire Park.     Abia așteptam să ajungem la feribot, deoarece auzisem că s-ar putea să nu circule. Ne temeam să nu înceapă pe insulă o panică din aceea, gen Războiul Lumilor. Cu oameni care se agață de marginile feribotului, cuprinși de flăcări. Care se împing în apă. Mașini tamponîndu-se. Silicoane explodînd. Haos.
  Am ajuns la feribot, pustiu. Am traversat, cred, nici 20 de mașini. Priveam de pe feribot, în zare, Insula de Foc, cum rămîne în urmă, cu secretele ei teribile din interiorul munților. Soarele răsărise, era o lumină superbă, aveam senzația că răzbisem din iad în paradis. Numai muzica, pe fundal, mai lipsea! Clar, final hollywoodian ! Însă...

  Așa cum îi stă bine unui thriller, pe final, după ce totul s-a liniștit, vine o ultimă fază.
Trecusem de București, nu ajunsesem la Buzău, cînd, am auzit la radio o știre care ne-a făcut să tresărim ca arși: pe autostrada București-Pitești, coloanele de mașini blocate în trafic măsoara 35 KM, circulația fiind întreruptă datorită unui incendiu de vegetație!

THE END

P.S.
În toată nebunia din seara aia, cînd amfăcut bagajele pe întuneric, cu flăcări roșii pe cer, m-am oprit o clipă să văd ce face Stela. Ce credeți că făcea? Spăla o tigaie. Care nici măcar nu era a noastră, ci a gazdei! ”Lasă naibii, tigaia aia, poftim, țara arde și tu speli tigăi!”. Exact ca în filmul cu familia Simpson, cînd le ardea casa, ei nu știau cum să fugă mai repede, dar Marge, a văzut în ghivetă o farfurie murdară și s-a oprit să o spele.
 De atunci, eu spăl tigăi. Din cauza proverbului ales total neinspirat, care lăsa, cumva, să se insinueze o analogie între persoana concretă, a Stelei și noțiunea abstractă, de babă.





vineri, 10 iunie 2016

Lovește drumul, omule!

  ”HIT THE ROAD, JACK”.

   Iar trebuie să plec. Cum vine vara, serviciul ăsta al meu îmi găsește de lucru în alt oraș. Nu mult. O săptămînă-două. Nu-mi place deloc singurătatea camerei de hotel. Deși e preferabil să stai singur. Am avut odată un coleg de cameră care se simțea foarte ca el acasă, foarte comod, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mai ales dimineața, cînd ieșea de la duș. Iar eu eram nițel mahmur, c-așa-i în training, nu vă mai faceți că nu știți! Și abia așteptam micul dejun. Ei bine, după spectacolul din cameră, ce poftă de mîncare să mai ai cînd vedeai în farfurie crenvuști cu ouă?...
  Acum trebuie să plec la Piatra Neamț. De acest oraș minunat mă leagă niște amintiri speciale. Chiar în zorii călătoriilor mele, cred că eram prin clasa a opta, am descins cu văru-meu la un văr de-al lui, ceva mai tînăr decît noi, pe meleagurile chietroaie-nemțoaie. O vizită scurtă, dar cu explozie. Prima oprire, piscina orașului. Ocupația: agățat fete. Nume de cod al operației: ”a da nuci la veverițe”. Modus operandi: ocheam o veveriță singură și ne așezam unul de-a dreapta și altul de-a stînga ei. Și începeam o discuție ”șmecheră”. Nu mai țin minte ce penibilități spuneam. Dar, mă întreb acum, cu toată sinceritatea: ce naiba speram noi, atunci, să obținem prin metoda asta?! Adică tu stai liniștită, vin doi țărani care te deranjează și ar trebui să cazi pe spate? Nu înțeleg. În fine, totuși îmi explic rezultatele: la un moment dat era să luăm și bătaie. Perseverența, totuși, rodește: o domnișoară, evident mai în etate decît noi, cu niște forme de mare angajament față de colegele noastre de liceu, cu un costum de baie bikini-tigrat-pe corpul bronzat, ne-a acceptat avansurile. Fără multe mofturi. După ce am înțeles de ce a acceptat așa ușor și ne-a spus și prețul, ne-am căutat prin buzunare, apoi l-am luat deoparte pe vărul cel mic și am încercat să-l convingem că merită să încerce să facă rost de la părinții lui de 70 de lei, că noi aveam restul de 30. N-am reușit, așa că ne-am despărțit platonic de iubita noastră și de bazinul ei. De înot.
  Unde merg băieții ca să-și înece necazurile în dragoste? Ați ghicit, la o expoziție de folclor chinezesc. Se întîmpla chiar atunci, într-un parc din centrul orașului, așa că ne-am oprit cîteva minute să citim de pe boabe de orez, să admirăm evantaie și alte chinezării. Pe atunci nu existau încă HTC One și nici Huawei. Abia după aia, ne-am îndreptat spre Colibele Haiducilor, unde am servit ceva beri, de ne-am întors acasă ca haiducul, pe șaptecai. Tanti mătușa ne aștepta cu drag. Pînă ne-am împiedicat de prag, scuzați rima involuntară. Bucuroasă, am auzit-o din bucătărie strigînd că ne așteaptă, supriză, ca pe niște băieți mari, ce eram, cu UNA sticlă de jumate, anume bere, la frigider! După care a ieșit pe hol și l-a văzut pe fecioru-su cum încerca să-și scoată pantalonii fără să se fi descălțat de adidași. În background, eu cu văru-meu, ne țineam bine. Unul pe celălalt. Nu sînt un fin psiholog, nici nu citesc expresii faciale ca Tim Roth în ”Lie to me”, dar pot să spun că ceva s-a schimbat în starea de spirit a mătușii. Printre dinții încleștați a șuierat întrebarea: ”Da unde ați fost voi?”. Verișorul cel mic a zîmbit tîmp, cu ochii aproape închiși, și a îngăimat: ”La floclol chinez”.
”-Și mai unde?” , se enervă tanti Mătușa. Senin, zîmbind în sinea lui, la o amintire plăcută, verișorul nostru, declară: ”-La veverițe! A-auzi, chiar, n-ai 70 de lei, te rog frumos...”.
 
  De data asta cred că am să trec doar pe la Colibe, un pic. Cu veverițele e periculos. Poți să iei căpușe...
  Cum ziceam, ideal ar fi să stau singur în cameră. Apropo, mai demult, cînd lucram la banca de tristă amintire, la prima mea deplasare ocazionată de nu știu ce cursuri, mă plîngeam ca și acum, că vreau să stau singur în cameră. Auzindu-mi plînsul, înțelegîndu-mi OF-ul, o colegă, cu ceva experiență în domeniul deplasărilor în interes de serviciu, m-a luat de umeri, m-a scuturat bărbătește și m-a întrebat cu un ton definitiv: ”Ești sigur că vrei să stai singur în cameră?”. ”-Sigur!” am răspuns, plin de speranță. ”-Se rezolvă imediat”, a spus ea și a început să caute un nr. de telefon într-o agendă de hîrtie, vă dați seama ce veche e pățania asta. Pune mîna pe telefonul fix, butonează, vorbește” -Alo, hotelul băncii? Da, de la Iași vă sun. Ce vreau să vă rog, va sta la dvs un coleg de-al nostru mai nou, știți ele e prima oară la cursuri. Da, vă rog să-i dați o cameră singur, da? Să fiți siguri că nu mai stă cu nimeni în cameră. Înțelegeți, el e homosexual! Mulțumesc, mulțumesc mult...”.
  Țin minte că am avut niște emoții cănd m-am prezentat la recepție....