Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

miercuri, 18 aprilie 2018

Cu moartea pe fraieri călcând


    Cu toate că am riscat enorm, plecând cu mașina din localitate, am scăpat cu viață! E drept, că, numai 30 de secunde ne-au despărțit de o moarte violentă. Nu glumesc și nu exagerez. Dacă am fi avut un avans de 30 de secunde (ce înseamnă 30 de secunde la un drum de trei ore?!), astăzi eram și îngropați. Toată familia.

     De Paște, mergem, de regulă, la soacră-mea, la Broșteni. E un ritual sacru pe care-l respectăm cu sfințenie: înjurăm când ne facem bagajele, înjurăm că plecăm târziu, blestemăm traficul, înjurăm când descărcăm bagajele, jurăm să nu ne mai luăm atâtea lucruri data viitoare, iar în final, facem o cruce mare că am ajuns cu bine. Pupăm soacra/mama/bunica, pupăm vecinii și cu sinceră bucurie, pupăm o țuică și niște sărmăluțe de post tocmai state din fiert, alături de niște turte fierbinți, de pe plită.
    Urmează sărbătorile, conform desfășurătorului consacrat de ani de zile: ouă roșii, sarmale, friptură de miel, sarmale, drob, sarmale, salată de BFF (boeuf for friends), sarmale, iar pentru fițoșii-mofturoșii care nu rezistă să mănânce aceeași mâncare de trei ori pe zi, trei zile la rând, se pot servi, la cerere, cartofi mediu prăjiți. Cartofi mediu prăjiți, adică jumătate cruzi, jumătate arși. Făcând o medie, prăjiți. Am zis că avem și sarmale? Ok... Vorba englezului, restul e cozonaci. Și friptură de miel. Care se face înainte de miezul nopții și se servește după slujba de Înviere. Deși mielul are multiple și profunde semnificații religioase, pe ăsta din tavă, slujba de Înviere îl lasă rece. Cu cât e mai lungă slujba, cu atât e mai rece. Mai bine așa, lejer sleit, să nu ne culcăm cu stomacul plin. Gustăm un pic, ne strâmbăm, ne spălăm pe dinți c-o țuică, stingem c-o bere și clătim cu vin - igiena e foarte importantă-  și gata, la nani. Că așa e de sărbători: nu mai știi dacă ai adormit pentru că ai mâncat sau dacă ai mâncat pentru că te-ai trezit din somn. Nici nu mai știm ce sărbătorim.Vorba poporului: ”Cum adică ce sărbătorim de Paște? Noi, de Paște sărbătorim următoarele: prima zi de Paște, a doua zi de Paște, a treia zi de Paște”. Genial!
   


    Ș-am încălecat pe-o terasă, ș-am avut vreme frumoasă! Și am trăit fericiți pînă la adânci sărbători și mai trăim și astăzi, dacă nu ne-a călcat vreun dobitoc cu BMW-ul.
Chiar au fost superbe zilele de Paște,  anul acesta. Poezie! Stăteam seara, la apus, privind spre Călimani, pe gânduri dus. Cu spumă pe buza de sus. Iar când menționez ”Călimani”, nu mă refer la munții de încrețire, ci la berea de descrețire.      Văzând timpul cum trece, un Călimani s-a coborât în halba mea, din draftul său, superior și rece. O dată, și înc-o dată, ziceai că-s Nadia Comăneci, pe nota de plată, la urmă, aveam 10!
     N-ai cum, nu ai nici o șansă: când escaladezi cu ochii și cu sufletul peisajul de pe Neagra, e imposibil să nu declanșezi o avalanșă de poezie! Iar spiritul tău, rănit de frumusețea naturii, agonizează o vreme, îngropat sub un morman de imagini și de senzații pure, autentice. Apoi, ca un Saint Bernard, antrenat să salveze viețile temerarilor halbiniști, apare un chelner dotat, nu cu un butoiaș de coniac, ca faimoasele și blănoasele patrupede, ci cu o bere rece și te salvează. Ba, uneori, și cu un coniac. Depinde de mărimea avalanșei.

Nota 1: Halbinist = alpinist care escaladează muntele cu privirea, ținându-se bine de o halbă de bere, la o terasă aflată la poalele acestuia. 
Nota 2: În limba maghiară, ”Călimani” se traduce ”kelemen”. Iar ”hunor” înseamnă ”hunul”, ceea ce ne dovedește că strămoșii ungurilor stabiliseră încă din vechi timpuri cine și ce munte trebuie să defrișeze.
   
      Minunea a ținut trei zile pline, fără a socoti zilele petrecute, dragă Patrie, pe șoselele tale, șosele letale. Însă real feel-ul, recreerea resimțită, cum s-ar spune, a fost doar de o zi, așa de repede au trecut sărbătorile pascale. Ca oricare alte zile libere, dealtfel. Iar am încărcat bagajele, iar am pupat tot ceea ce era de pupat, iar am plecat.
     Prima oprire în drum spre casă, a fost chiar înainte de a porni, când am închis portierele și am oprit-o pe soacră-mea din vorbit.
       A doua oprire a fost la Pietrele Doamnei, un loc foarte frumos, unde omul și natura, într-o perfectă armonie, și-au dat șpa..., pardon! și-au dat mâna ca să creeze o locație turistică extraordinară.
      De la intrare, te întâmpină un foarte modern sistem de parking: Vasilică. Vasilică ține loc de barieră, automat de parcare, camere de supraveghere și sistem de monitorizare a numărului de locuri libere. Nu se coboară, nu se ridică, îți ia banii fără frică, îți dă rest la... o adică, nu se sparge nu se strică, parcagiul Vasilică!
     Odată trecut de acest PR Manager (Managerul Parcării de Rahat), dispăreai cu tot cu familie, cu tot cu mașină. Atât de mare era noroiul în spațiul ”amenajat”. Parcarea la Pietrele Doamnei, în această perioadă a anului, e pur și simplu o mare de noroi cleios, din care se ițesc niște selfie-stickuri cu telefoane, amintind tragic de mașinile scufundate,de fraierii care au plătit parcarea, ca niște catarge ale unor corăbii jefuite și scufundate de pirații turismului românesc. Aceste servicii deosebite costă 5 lei. N-am plătit. Din principiu. Am parcat ”în pustiu”, 20m mai la vale, pe beton uscat, la margine de codru verde. Am trecut pe lîngă Vasilică convins că va începe să bipăie. N-a bipăit. Avea senzorul
 prea gros pentru a mai simți ceva.
  
   După noroi, am intrat în zăpadă. Zăpadă sănătoasă, juma` de metru. O chestie foarte mișto: era cald, puteam sta în tricou, dar în același timp, puteam să-mi rup ceva, trăgând o trîntă zdravănă pe zăpada alunecoasă.
    Am bifat și Pietrele Doamne-Ferește și din nou la drum, pe serpentine, prin Pojorâta, Câmpulung, o benzinărie unde am servit o cafeluță, un suc, apoi prin Gura Humorului...vreo 2 sate...apoi tot alea 2 sate, dar în sens invers, din nou Gura Humorului, ne-am întors la benzinărie. De data asta n-am mai luat nici un suc, ci am luat poșeta Stelei, uitată într-un colț, nu pe etajeră ci pe spătarul scaunului. Poșetă din piele, vintage, foarte frumoasă. Nici conținutul nu era de lepădat: toate portofelele noastre, actele de identitate și actele mașinii, permis de conducere, cardurile, tot! Plus Bixtonimul meu. Ni s-ar fi înfundat cu totul.

    Dar ce voiam să vă povestesc, de fapt, că m-am luat cu scrisul și era să uit. Înainte de a intra noi, în Tg.Frumos, era să intre dinspre Tg. Frumos, un dobitoc, în noi.
    Idiotul a ignorat faptul că avea vizibilitate zero, fiind în rampă, a ignorat faptul că lungimea coloanei era formată, nu din 2-3 mașini, ci din 20-25 autovehicule, a apăsat pedala, a intrat în depășire și ne-a apărut în față, pe contrasens, în pantă. Cu vreo 200 km/h. În loc să frâneze, a început să-mi dea flashuri, că adică să rezolv eu situația creată, că am mașină mai mică în rang. Doar n-o să frâneze un BMW în fața unui pârlit de Mitsubishi, nu-i așa?
Am tras dreapta cât am putut, am frânat până la oprire și i-am creat condiții neterminatului să se strecoare printre coloana de pe contrasens și umila mea mașină. Și trece. Și merge mai departe. Nepedepsit, fără nici o consecință. Trece criminalu-n zare, eu mă uit și el dispare.

     După ce a trecut șocul, m-am întrebat: cum ne apărăm noi, oamenii obișnuiți, fără pile, fără bani, fără partid, de chelboșii tatuați, de beizadelele cu muci uscați la nas, de pițipoancele care, înafară de volan și oglinda mașinii, consideră toate celelalte butoane inutile?
     Mi-am dorit să fi avut o cameră video pentru trafic, la mașină. M-aș fi dus cu imaginile direct la Poliție. Dar mi-am revenit repede din visare. Să mă duc, ca să ce?...

     Da, neavortatul ăla, e principalul vinovat. Dar nu e singurul. Maaamă, dar ce rând are după el:
1. Cei care i-au vândut permisul de conducere (nu cred că l-a luat pe bune, tot cu știința șpagologiei aplicate a reușit);
2. Lipsa autostrăzilor. Boul ar fi mers pe banda sa, fără să vin eu pe contrasens, nu ar fi fost depășire de coloană, plus camerele de supraveghere care ar mai descuraja taurii ăștia furioși;
3. Poliția rutieră, care stă la cerșeală în localități, unde, oricum, nu se circulă tare. Dacă v-ar păsa de siguranța traficului un pic mai mult decât de amenzi și șpăguțe, ați sta ÎNAFARA LOCALITĂȚILOR, domnilor milițieni, pe binecunoscute porțiuni de drum care, se transformă prea des, în piste de decolare pentru mașini scumpe, majoritatea lor de proveniență furate, închiriate sau cumpărate din bani furați. Bani furați ilegal, sau bani furați legal;
4. legiuitorii, care emit legi menite să facă viața de criminal, în România, să merite a fi trăită din plin;
5. mama și tata lui, pentru că nu au folosit metode contraceptive și au lăsat slobodă creatura asta, prin lume, să omoare oameni nevinovați;
6. cine vede așa ceva, are posibilittea să înregistreze/fotografieze și nu raportează. Am înțeles că probele video nu mai sunt sau nu vor mai fi admise în instanță? în fine.

    Mai putem face liste cu vinovați. Cu lucruri care ar trebui schimbate. Cu ce vreți voi. Între timp, mor oameni. Nu toată lumea are 30 de secunde. Pentru cineva care și-a adunat familia cu fărașul de pe șosea, nu mai poate schimba nimeni, absolut nimic. Dar pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge în această situație, din aceleași motive, ce facem? Nu facem nimic?!
    Ba da, facem. Modificăm Codul Rutier: Fărașul auto, omologat, obligatoriu!

     


     


  

joi, 12 aprilie 2018

Hâckărul de la opt

   
   De doișpe ani, de când locuiesc la actuala adresă, nu am avut lacăt la cutia poștală. Cu excepția unei scurte perioade, când am primit cadou, de la un prieten, un lacăt atât de micuț și de finuț, încât ți-era fricuță să bagi cheița în el, de teamă să nu se rupuță. Cum l-am primit așa l-am și prăpădit, scuze prieteni, nu ne mai faceți cadou lacăte, evident, nu le merităm. Nu stau lacătele pe noi. Cred că am fumat și iarba fiarelor în facultate, aia, de deschide orice ferecătură. Cine mai știe.
   Medie ne-a fost mirarea când ne-am trezit într-o oarecare seară, într-o oarecare doară, că am intrat și noi în rândul lumii. Aveam lacăt la cutia poștală. Habemus lacăt! Un lacăt ferm, impasibil ca un soldățel de la palatul Buckingham, străjuind căsuța noastră de mail. Decât lacăt. Cheie, nu. Un lacăt fără cheie, la fel de util ca un soldățel fără pușcă. Toate bune până aici, apreciem gestul, dărnicia, spiritul sărbătorilor. Oamenii sunt lumina. Da, dar lumina e pe factură. Iar factura e în căsuța poștală. Iar mailul de tablă e blocat de un hacker în real reality.Nu tu cheie, nu tu pasword, nimic. Complet nerecunoscători, i-am  umplut frigiderul cu carne (și eram în post!) celui care ne blocase mailul, ca și cum cutia noastră poștală ar fi manufacturată în atelierele cooperativei de producție Yahoomcoop.
   Deasemenea, nu negăm faptul că există o anumită dinamică a lacătelor de la cutiile poștale, în general. Perfect adevărat, perfect normal. Ce e extraordinar, ieșit din comun, împotriva naturii chiar, la întâmplarea de față, e faptul că, lacătul, în loc să fie și apoi să nu mai fie, inițial n-a fost, după care, a fost, ca-n filmul lui Porumboiu, ”Lăcățel, adjectiv”. Ca să fie foarte clar: lacătele se învechesc foarte repede. Dimineața l-ai cumpărat nou-nouț, seara îl găsești la fier vechi! Niciodată nu se întorc de acolo și mai ales, nu apar din senin. În țara noastră, ăsta e un lucru tare straniu. Te face să te gândești că s-a furat atât de mult, încât s-a dat natura peste cap: acum, când se fură, apar obiecte, nu dispar! Un fel de încălzire globală a climatului de infracționalitate. Inacceptabil!
   Am făcut o excepție, totuși, motivată de faptul că apariția nu a fost completă, lipsind un element-cheie: cheia. Am așteptat câteva zile, cu gândul că poate se rezolvă de la sine. Era păcat să sparg bunătate de chinezărie, nou-nouță. Am mai investigat, am mai întrebat vecinii. Nimic. Înafară de o stranie coincidență.
   Două căsuțe mai la dreapta, observ un lacăt identic. Și la fel de nou. Știam cine stă la acel apartament. Și atunci am văzut, cum se spune, filmul evenimentelor. Slăbuț film. Poate o carte ar fi fost mai bună. Un audiobook. Am derulat genericul de final pe repede înainte și i-am povestit Stelei ce am dedus că s-a întâmplat. Din nou, am remarcat darul ăsta al ei,de a te face să simți că te ascultă.
   La o zi-două după lansarea teoriei mele, am avut și confirmarea. Întâmplător (sau nu), chiar Stela a avut norocul (sau nu) să meargă în lift cu vecinul al cărui lacăt, identic cu al nostru, îl dăduse în vileag. Uite-așa am aflat și noi ce naiba e vileagul ăsta, de care tot auzim, atunci când citim: cică vine din limba maghiară și înseamnă, pe scurt, adunătură de oameni. Să dai în vileag, înseamnă, într-un sens mai larg, să expui/demaști public ceva sau pe cineva. Revenind.
   Vecinul cu pricina are un obicei. Mai servește un pic, așa, ocazional. Adică bea de rupe. Asta nu-l împiedică să fie, totuși, gospodar. Dacă ”a fi gospodar” ar însemna să pui lacăt la poștă. Ceea ce s-a și întâmplat. N-avem aici spațiu să difuzăm tot filmul, dar vă oferim trailerul:
    S-a hotărât gospodarul nostru, țapăn, să-și pună lacăt la poștă. L-a pus. Însă la cutia mea, nu a lui. A doua zi, s-a dus să vadă cum i-a ieșit lucrarea. Și s-a simțit ca meșterul Manole: ceea ce seara, beat, punea, dimineața, treaz, nu mai găsea. Nu-și mai aducea aminte nici cum arată lacătul, nici ce a făcut, mai exact cu el. Cred că a pus lacăte la juma` de bloc. Ghinionist om. Să tragi numai lacăte necâștigătoare! Dar nu s-a descurajat. A perseverat. Sughița și punea lacăte. ”Hâc!Hâc!Hâc!” , de unde și denumirea de hâckăr. Săracul. L-a părăsit soția. L-a marginalizat societatea. Dar el nu renunțat. Până în ziua în care a reușit. A arătat el, lumii întregi! S-a întors din temnița sa bahică precum contele de Monte Cristo, un om nou, cu un ficat vechi.
  Finalul fericit: Stela l-a întrebat dacă știe ceva despre treaba cu lacătele. Negare. I-a explicat că s-ar putea să fie o coincidență, poate chiar o legătură. Acceptare. Atunci, Stela l-a rugat să încerce cheia de la lacătul lui, poate se potrivește la al nostru. Resemnare și acțiune. Cheia s-a potrivit, omul și-a luat lacătul, Stela și-a luat teancul de felicitări de la furnizorii de utilități, iar eu mi-am luat o sinceră și caldă bere și o spumoasă și rece ”la revedere!”
   Da, le-am inversat ca să mai storc o glumiță, pe final. Mă stărui, poate-poate. Perseverez și eu, ca domnul din poveste.
  
  

joi, 29 martie 2018

MOSTRĂ DE CINISM CONSUMERIST

   N-am ce face și deschid oleacă internetul pe câteva știri, să văd dacă, încă mă mai descurc cu limba engleză, sau dacă  trebuie să mă apuc de rusă, eventual chineză. De când cu Netflixurile și Amazoanele astea, nu mai știu pe ce lume sunt.  Ceea ce e un lucru foarte bun. Când știi pe ce lume trăiești, nici nu vrei să știi pe ce lume ești. La urma urmei ce e de știut? Te-ai trezit, te-au furat, te-ai culcat. Astea-s toate știrile. De ce se întâmplă asta? Simplu, pentru bani. De ce atâția bani? Deoarece consumerismul nu iartă pe nimeni. Nu ia pauză. Nu poate fi oprit. Ca să te menții pe val, trebuie să produci, constant, bani. Nici o sumă nu e prea mare, nici o rezervă nu te pune la adăpost. Pentru că nici banii nu mai au valoare. Bitcoins, obligațiuni, credit carduri, burse, unități de fond, IFD-uri, titluri de valoare, toate astea apar și dispar într-o clipă, într-un univers virtual care ne înlocuiește, ne acaparează clipă de clipă, universul real. Nici cash-ul nu mai e ce-a fost: de devalorizare, denominare, șters la c... cu ei, ați auzit? Averile nu mai sunt ca pe vremea cavalerilor de la Malta, valori solide și palpabile, moștenire pentru generațiile viitoare.
   Consumerismul justifică orice, pentru oricine, oricând. Justifică și imaginea de mai sus. Și ce dacă unu`, într-o oarecare seară, într-o oarecare doară,  și-a kilărit cu sânge rece toată familia? Punem o reclamă pe aceeași pagină, chiar pagina-i îmbibată cu sînge de copil nevinovat. Și iată ce bube, mucigaiuri și puroi, cinism involuntar și înțelesuri noi :
   ”Ce arată rezultatele preliminare ale autopsiilor în cazul triplei crime din Brașov: că trebuie să alegem vitamina C de la SECOM. (...) pentru funcționarea normală a sistemului imunitar al copilului tău”.
   Mă așteptam să continue:
Ca să nu mai răcească copilul, așa ușor, când îi bagă tacsu cuțitu rece în spatele transpirat. 
Comandă acum. Nu după.

miercuri, 28 martie 2018

Colecția de aberații primăvară / iar, iarnă

*    Cred că ar fi interesant de urmărit o dezbatere cu tema ”Rolul muncii în viața omului”, între un grup de cercetători jamaicani și un grup de cercetători japonezi. Nu, nu i-am ales datorită faptului că ambele țări încep cu ”JA”. Asta e doar o coincidență stupidă. 
Dar nu ne oprim aici: ca să facem lucrurile și mai interesante, ca să nu zic de-a dreptul imposibile, aș introduce în scenă și doi moderatori care să arbitreze dezbaterea: un român de etnie romă și un neamț get-beget. 
    Nu știu la ce concluzie se va ajunge - dacă se va ajunge la una - și nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cât va dura. Gândiți-vă numai cât va dura până când grupul de cercetători jamaicani și arbitrul rom vor înțelege noțiunea de ”muncă”!

*   Campania #MeToo s-a întors ca un bumerang, lovind tot în rândul femeilor. Vă dați seama ce frustrate sunt cele care nu au absolut nimic de povestit? 
    Gîndiți-vă la o femeie obișnuită, cu o viață normală, care nu a găsit niciodată vreo privire străină în decolteu, sau vreo amprentă ”accidentală” pe dosul fustei. O femeie, care constată, într-o bună zi, că, spre deosebire de ea, milioane de femei au trezit cuiva, cât de cât, un interes de natură sexuală. Această doamnă va începe, inconștient, să-și provoace colegii, vecinii. Apoi, conștient, va începe să-i urască. Cum băi tâmpiților, nimic?! Fi-v-ar grăsancele voastre! Se va duce la esteticieni din ce în ce mai scumpi, mai de pe la Antena Stars, va cheltui banii de concediu, de pregătire, ai copilului, de înmormântare ai părinților, va delapida de la serviciu, o va părăsi soțul, va ajunge la închisoare și acolo, în sfârșit, va fi violată în grup de niște condamnate la moarte. Cea mai frumoasă zi din viața ei! Să vezi ce poveste iese de aici...povestea ei! Rupe toate recordurile pe #MeToo !
     Dacă va mai fi la modă, până atunci, tâmpenia asta. Campaniile se succed repede în online: Harlem Shake, Ice Bucket Challenge, Mannequin Challenge, MalinBotRezist Challenge etc. Deja bate la ușă campania ”delete Facebook” care se pare că va avea mare succes pe rețelele de socializare. În primul rând, pe Facebook.

*   Nu știu dacă, vreodată, voi fi convins 100%, științific, că oamenii se trag din maimuțe. Nu știu, s-or trage. Însă, zi de zi, constat, empiric, că majoritatea lor, taaare se mai împing  într-acolo!

*    Tot din categoria ”interesant de urmărit”, am imaginat cuplul ideal, două personalități contemporane, doi falnici brazi ai neamului (unul, cam ramolid ce-i drept, iar celălalt din specia O,tannenbaum), parcă făcuți să se completeze unul pe celălalt, ca Yin și Yang, un cuplu pe care mi-ar place să-l văd prezentând programul de revelion, programul de guvernare, premiile Oscar, tragerea Loto Prono sau dialogând pe orice temă ar dori domniile lor: Florin Piersic & Klaus Johannis.
     


 


miercuri, 14 martie 2018

Îmi filează o lampă

De mi-ai fi lampă cu ultraviolete,
În subteranul ființei mele, abisal,
Printre dulapurile cu schelete,
Aș cultiva vise frumoase, ilegal,
Doar pentru uzul personal.