Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 31 ianuarie 2011

Scurtă meditaţie transcedentală


Foaie verde de pîrloagă

Munca nu ne mai e dragă.
 Badea stă şi scrie-un blog.
Mîndra stă şi scrie-o bloagă.
Boul stă şi le citeşte.

Consecventă-n ignoranţă,
Vaca rumegă,fireşte.

Planeta Maipuţelor II - Magazinul de căcat



Din episodul precedent(publicat 23 decembrie 2010): Maipuţele sunt neoameni de multisex feminin, au mai multe puţe.
De unde si numele, Maipuţe.
Sunt şi neoameni de genul masculin, numiţi Maicoi, dar mai puţini.
A
tît maipuţele cît şi maicoii sunt, de regulă, selectaţi de Alieni - o rasă mereu superioară nouă -să ne conducă pe noi,oamenii obişnuiţi, monopuţoi. Criteriile după care Alienii selectează fiinţele care să conducă celelalte fiinţe şi să le asigure îmbogăţirea pe diferite planete ale Universului sunt simple : să nu aibă suflet,inteligenţă sau conştiinţă.Pe planeta de unde unde sunt eu de fel, aceste defecte (părerea mea) sau calităţi (părere tot mai generală) le au Maipuţele si Maicoii.Avînd mai multe organe genitale, au şi o cantitate de sînge mai mare în toate aceste organe, iar asta e tot ce vor Alienii să aibă un lider,un manager de-al lor : sînge-n instalaţie!

            De cînd e universul ăsta prin cosmos, alienii au murit de grija altora,iar în consecinţă aceşti altora au murit de grijania mamii lor de alieni.În această dezordine de idei, alienii au constatat că universul se confruntă cu o mare lipsă de bile de sticlă colorate.Drept pentru care s-au dus peste diverse popoare mai slab pregătite tehnic şi le-au dat şi le-au dat şi le-au dat pînă n-a mai mişcat unul.Le-au dat bile de sticlă colorate, să fie armonie în univers.A apărut problema depozitării acestor bile.Altruişti, tot alienii i-au ajutat pe aborigeni să facă loc pentru bile şi cioburi de sticlă colorate, luînd nişte lucruri inutile ce zăceau pe acolo, pe planetele lor primitive, încurcîndu-i.Şi le-au luat şi le-au luat şi le-au luat.Aurul, lemnul, energia, rîul,ramul, tot ce mişcă-n ţara asta şi mi-e prieten numai mie.Ba pînă şi prietenia  au luat-o, a venit un alien, Zuckerberg , le-a dat la feisbuci pînă i-au dat toată prietenia.
         A venit şi rîndul nostru. În buna tradiţie creştină, s-au găsit repede nişte Iude care ne-au vîndut alienilor cu viitor cu tot pe 30 de eurobile colorate depuse în paradisuri fiscale.
        Pe fondul muzical al hitului- strigătură populară “Noi nu ne vindem coaiele!”,alienii au distrus tot ceea ce făcea concurenţă biluţelor dumnealor ca să nu mai producem cu ale noastre pentru noi, ci cu ale noastre pentru ei,evident . După 20 de ani avem alt hit, “Puşca şi cureaua lată,Băi ce coaie aveam odată…” Printre alte metode de a stoarce şi ultima picătură de sînge din monopuţele noastre naţionale, menţionăm deschiderea unui lanţ de magazine aliene.De fapt, au cumpărat un lanţ de magazine autohtone, au mai dat afară din oameni , au scumpit produsele şi le-au pus alta firmă în vitrină. A! şi să nu uit: au adus maipuţele să stea cu biciul pe noi.
        Aşa au apărut magazinele de căcat.
De mai bine de zece ani lucrez şi eu într-un astfel de magazin.Pînă să vină alienii şi maipuţele, treaba mergea normal.Aveam pe rafturi cîteva borcane cu cîteva sortimente de magiun.Clienţii cumpărau de care voiau, în ce cantităţi doreau.Dacă voiau mai dulce, îl făceam mai dulce.Dacă voiau cu mai multă lămîie, puneam.Clientul plătea, treaba mergea.Alienii au adus nişte borcane noi, mult mai frumos ambalate.Au aruncat borcanele noastre undeva, în spate, au pus la vedere, pe rafturile din faţă borcanele lor şi ne-au transmis prin maipuţe că pe astea trebuie să le vindem de acum înainte.
      Curios, am desfăcut un borcan nou.Era plin cu căcat.
Aveau mai multe sortimente de căcat frumos ambalat, vreo 20.Cum să vindem aşa ceva?! Au întrebat vînzătorii.Maipuţele s-au uitat urît, au scos un şuierat aşa, ca de şarpe şi au urlat:
-         Dobitocilor!!! Produsele bune se vînd singure, nu au nevoie de vînzători! Voi trebuie să convingeţi clienţii să cumpere căcaturile astea !!!
După care au urmat trainingurile de vînzări.Adică ne-au spălat creierii şi ne-au inoculat ideea că nu mai există alte locuri de muncă înafară de cele de vînzători la magazinele de căcat.Ne-au indus frica de a fi daţi afară, ne-au legat cu targete şi ne biciuie cu raportări şi şedinţe de analiză.
Dimineaţa, după ce deschidem magazinul, trebuie să jurăm pe vieţile noastre că vom vinde celor cinci clienţi de pe străduţa noastră cinci sute de borcane cu diverse sortimente de căcat.
La prînz luăm un bici pe spinare,aşa,de control, adică trebuie să raportăm ce căcat am făcut pînă la ora aia.Iar seara luăm o bătaie zdravănă, de ce n-am vîndut cele cinci sute de borcane de căcat frumos ambalat.Nu avem voie să avem viaţă particulară, viaţa noastră trebuie să fie dedicată targetului de căcat.Suntem programaţi ca şi acasă să avem in cap numai căcat.
Clienţii vor magiun, dar n-au bani nici pentru un degetar de magiun.Noi trebuie să le vindem căcat cu tona, magiunul se vinde singur.Alţi colegi pot.Noi cum nu putem? Alţi colegi le spun clienţilor că în borcan e magiun, un magiun mai special.Clientii, înghit căcatul o dată, să nu se facă de proşti, dar a doua oară nu mai pun botul la magiun.
Şi vine sfîrşitul de trimestru de parcă vine sfîrşitul lumii.Nu ne-am făcut targetul.Ce ne facem? Borcanele cu căcat ne privesc sfidător de pe rafturi.Pline.Asta e, ca-n „Moartea Căprioarei”: mănînc şi plîng.Cu ochii în lacrimi, luăm din raft borcanele, rupem ambalajul frumos cu toată scîrba şi mîncăm, frate.Vorba aia,nici usturoi n-am mîncat,da gura îmi miroase a căcat.Mîncăm căcat să facem targetul.Noi consumăm,noi plătim.Luăm din salariul nostru micşorat, cineva trebuie să plătească pentru minunatele produse care nu se vînd singure. Iar în loc de salariu, ducem acasă un căcat.Frumos ambalat.Şi aşa se face că plecăm acasă şi bătuţi şi cu banii luaţi.
Dar totuşi avem servici, nu-i aşa? Un servici de căcat, dar singurul posibil.
Aşa spun Maipuţele.

duminică, 30 ianuarie 2011

Statul Degeaba


Acum cîteva zile, sindicatele au anunţat o grevă spontană în faţa Casei Statului.
S-au pregătit, au închiriat la suprapreţ autobuze de la firmele liderilor de sindicat asociaţi cu statul şi de la firmele diverşilor parlamentari pentru a se aduna în Piaţă şi a-i da jos pe aceşti parlamentari.Au manufacturat pancarte, au cumpărat apă minerală de la aceleaşi firme, într-un cuvînt, s-au organizat.
Vine şi ziua în care programaseră greva spontană.
Piaţa: plină.Sindicalişti, reporteri, jandarmi, lume,gură-cască.Scuzaţi repetiţia, jandarmii  e incluşi în categoria „gură-cască”.
Se dă drumul la treabă.Se agită pancartele, se încing vuvuzelele, se bîlbîie reporterii, se îmbată beţivii, se înmulţesc maidanezii, plouă puţin, cotele apelor Dunării cresc un pic la Zimnicea.
Se scandează din mii de piepturi de sindicalişti – 0,82 mii de piepturi – la unison, o singură dorinţă, un crez, o biruinţă: “DEMISIA ! DEMISIA ! DEMISIA !”.
Stoluri de păsări speriate părasesc copacii de pe lîngă Casa Statului, lăsînd găinaţuri de adio pe pancartele sindicaliştilor, făcînd epoleţi jandarmilor şi adăugînd decoraţii în piept veteranilor.
Statul, nimic.
Sindicaliştii, şi mai tare:”DEMISIA !DEMISIA!DEMISIA!”.O ţin aşa cîteva ore bune.
Toată lumea ştie că nu se va întîmpla nimic.Doar lucrătorii de la salubritate înjură, doar ei ştiu ce murdare sunt mitingurile astea.Doar ei?...
“DEMISIA !DEMISIA!DEMISIA!”
Şi totuşi...ceva se întîmplă.Stupoare.Spărgînd tradiţia de 20 de ani a revoltelor care nu schimbă nimic, uşa balconului Casei Statului se deschide larg!
Înconjurat de sepepişti, Statul iese în balcon şi salută sobru poporul mitingar.
După o clipă de linişte stupefiată, poporul răcneşte cu glasuri unite într-o singură portavoce: “DEMISIA!DEMISIA!DEMISIA!”
Statul face un gest cu mîna.Nu gestul ăla.Nu, cere o clipă de linişte.Poporul, curios, i-o acordă, murmurînd „DEMISIA”.Statul se apleacă spre microfon:
-         De acord.Lăsaţi-o la mine pe birou şi am să v-o semnez mîine dimineaţă.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Adunarea Zombilor Anonimi



Salut, sunt un zombie .Pînă aici, nimic neobişnuit.Serios, în lumea de azi, ce altceva aş putea fi?!
Observaţi că m-am conformat şi scriu cu „î” din „u”, „sunt”.
Sunt , prin urmare, un zombie conformist.Dar nu voi scrie cu î din a.Nici chiar aşa.Au şi zombii limitele lor de cruzime.Suntem în secolul 21, nu mai muşcăm din creiere în stînga şi-n dreapta.Nici nu prea mai avem din ce muşca, asta-i altă poveste.
Numele meu din acte e Constantin, Costică,  şi sunt complet zombie de aproximativ trei ani. Adevărul e că de la o vreme nu mă mai simţeam deloc Costică.Am obosit să tot ascund asta, să mă controlez, să mă strădui de dragul convenienţelor să fiu un adevărat Costică.Ştiam că în mine suferă, oprimat pe nedrept, un alt nume, un pseudonim.Dar care? Am citit în revista Descompunerea pentru toţi “ că atunci cînd procesul de zombificare se termină, proaspătul (dacă-mi permiteţi) zombie suferă de o cumplită criză de personalitate, simte nevoia de o schimbare, are o ultimă zvîcnire de viaţă.
Mi-am căutat mult Pseudonimul de zombie.”Costică” nu e destul de zombilistic, nu e credibil.”Fugiţi, ne mănîncă Costică! “ a strigat odată cineva.A ieşit atunci, în capot o mamaie de aia arţăgoasă şi a zis ceva de genul “Costică nu mănîncă niciodată pe stomacul gol, el doar bea!Normal că e zombi! Tot timpul e beat-mort! ”.Drăguţă ca toate babele de bloc.Am s-o ajut într-o zi să treacă strada.Vizavi e cimitirul.
Un pseudonim de zombie e ceva destul de rar, să ştiţi.Ceva care să îmbine nefiinţa cu fiinţa, ceva antagonic, ceva total.Pe scurt, ceva supertareee frateee! Aşa cum se întîmplă marile întîmplări în viaţa asta,ba chiar şi după,cînd aproape renunţasem, pierdusem speranţa si vreo două ore de căutare pe Google negăsind pseudonimul potrivit, pseudonimul de zombie m-a găsit pe mine:Liviu Rebreanu.Nu, nu ăsta e pseudonimul!Maestrul Liviu Rebreanu mi-a dăruit pseudonimul de zombie: ION.Eram un Ion prizonier într-un corp de Costică! Se şi potriveşte, dacă te gîndeşti şi la Pădurea Spînzuraţilor”…e p’acolo. Acum trebuie să îndur doar intoleranţa oamenilor, dar nu disper, cred că oamenii sunt în general buni.Aţoşi, dar buni.Vă rog frumos să nu-mi mai spuneţi Costică.Gata.Costică e mort, trăiască Ion! „Trăiască” e un fel de-a spune...
De aproximativ trei ani nu mai gîndesc aproape de loc,nu mai simt gustul mîncării, nu mai simt bucuria primului fulg de nea.Privesc în gol. Am privirea aceea, de zombie.Cînd mă uit la TV, privesc în gol.Cînd merg la cinematograf, privesc în gol.Cînd mă uit în buzunar, privesc în gol,dar asta n-are mare legătură cu zombileala.Pe stradă, în parc, la teatru…staţi aşa, la teatru n-am fost că am privit în buzunar, de ce să mint, oi fi eu zombie, dar mincinos nu-s.Oamenii au această prejudecată, dacă cineva are un mic defect evident, apăi are toate defectele din lume! Dacă eşti urît, sigur eşti şi prost.
Excepţie fac maneliştii.
De ce vă spun toate astea ? simplu. Dacă ne uităm la ceea ce ne oferă lumea astăzi – alimentaţie cancerigenă,lideri corupţi, presă tabloidă, muncă pînă la moarte sau moarte pînă găseşti de muncă – cu siguranţă veţi deveni zombie.Nu trebuie să vă ruşinaţi.Dacă vreţi, facem terapie de grup, un grup mare cît toată ţara.Adunarea Zombilor Anonimi.Dintr-o ţară anonimă. Anonimia, ca să parafrazez tîmpenia aia cu Maximia.
Aşa că dacă simţiţi că vă transformaţi în zombie şi trebuie schimbat ceva, nu căutaţi prea mult răspunsul.Ce credeţi? Că puteţi fi mai buni ?Că puteţi fi mai cinstiţi ?Mai toleranţi ?Mai credincioşi ?Mai ecologişti? Mai oameni? Întradevăr, viaţa de zombie nu e viaţă.Dar nici viaţa asta nu e viaţă.
Schimbaţi-vă numele.Doar aşa veţi ieşi din anonimat.
Oricum, asta e tot ceea ce sunteţi în stare să schimbaţi la voi cu adevărat. Mînca-v-aş !!!

luni, 24 ianuarie 2011

Luni de fiere


Nu mă refer aici la romanul de succes al domnului Bruckner, n-am eu nici o treabă cu succesul, atît al meu cît şi al altora, ci chiar la ziua de luni, această catastrofă naturală care vine săptămînal peste noi.
Nu ştiu cum se face, că de obicei, lunea, prin zona aia a ficatului, a bilei, e dezordine mare.
De aceea am numit ziua de luni, „Ziua de Fiere după Ziua de Bere”, sau
„LUNI DE FIERE DUPĂ DUMINICA DE BERE”
Aşa să-i rămînă numele !

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Bancul cu voma


Vom avea o ţară bogată şi o viaţă minunată.

Mă gîndesc să mă trezesc şi mă trezesc că nu gîndesc


Doamne, viaţa mea e un acordeon vechi, plin cu suferinţă, la care Tu cînţi o melodie veselă pe Destinului colţ cu Cimitirului, ca să cîştig şi eu un bănuţ, să-mi plătesc ratele.