Concurs pascal

Nici nu s-au uscat bine ouăle, că Ultimul Păduche l-a provocat pe Struţ la o întrecere pascală. Cîştigă cel care are ouăle mai mari.Timid, Struţul a acceptat.

Normal, Ultimul Păduche a cîştigat.

Concluzia 1: nu contează cît de mari ai ouăle, important e cum le foloseşti.

Concluzia 2: nu contează ce şanse reale ai într-o competiţie, important e ca arbitrii să fie ai tăi;

Concluzia 3: Concursul s-a ţinut în România.De ce? Pentru că în România, ca să cîştigi, trebuie să fii Ultimul Paduche;

Concluzia 4: Nu trebuie să ai mulţi km de autostradă sau drumuri asfaltate!Cît mai mult pămînt pîrloagă.De ce?Pentru asta, trebuie să vă povestesc pe scurt cum a cîştigat Ultimul Păduche în faţa Struţului.

Ultimul Păduche s-a băgat ţop ţop în urechea Struţului.A răcnit cît a putut de tare:

"TĂIEM SALARIILE !!!!",Struţul s-a speriat şi a băgat capul în pămînt.Dacă am fi avut asfalt, n-ar fi mers vrăjeala.În contextul actual, însă, Ultimul Păduche a avut toată libertatea de mişcare, a schimbat ouăle între ele, lăudîndu-se apoi cu oul Struţului ca fiind al lui.După cîştigarea detaşată a concursului, a vîndut oul-campion unor investitori străini pe mai-nimic la alb,dar pe bani grei la negru.

Concluzia 5: Va fi bine la Paşte!

Hristos va învia!

Gînduri iraţionale

Stau aşa, şi gîndurile-mi zboară pe lîngă cap ca nişte gloanţe trădătoare.

Pe care să-l aleg? Care v-ar interesa?

 Am, dacă doriţi, un gînd să fug de la servici.Aşa, în mijlocul săptămînii, în mijlocul zilei.Pur şi simplu să mă ridic de pe scaun, să ies pe uşă, să mă urc în maşină şi să plec spre vest.Cu bruma de bani pe care o am. Să trăiesc de azi pe mîine, să văd lumea.

Alt gînd iraţional ar fi să iau premiul Nobel pentru descoperirea metodei de a trăi degeaba.M-aş înscrie voluntar într-un program de studiu iniţiat de suedezi în colaborare cu japonezii.După ce m-ar intoarce pe toate părţile, m-ar înţepa, m-ar încălzi, m-ar răci, după ce m-ar observa o echipă de specialişti în habitatul meu natural, ar rezulta cea mai spectaculoasă concluzie ştiinţifică: omul acesta n-ar fi trebuit să se nască!Trăieşte degeaba! Cu un zgomot sec ar pica toată filozofia lumii de mii de ani conform căreia nimic nu e întîmplător, toate fiinţele şi obiectele sunt interconectate şi au un rost pe lumea asta.A apărut Omul fără rost.Or mai fi şi alţii? Apoi, bineînţeles că mi s-ar retrage premiul, deoarece brusc, aş avea un rost: cu milionul de dolari care se dă odată cu premiul Nobel aş vindeca cîţiva bolnavi de cancer şi s-ar considera că ăsta ar fi rostul meu pe această lume.O vreme aş cîştiga bani din publicitate, după care lumea m-ar uita şi n-ar mai avea chiar nici un rost să-şi bată cineva capul cu mine.

Treceam pe lîngă grădiniţa unde acum un an de zile încă îl mai duceam pe fiu-meu.Nu ştiu ce scurtcircuite s-au produs in căpşorul meu drăgălaş, că mai-mai să-mi dea lacrimile.Total iraţional, mi-am dorit în acea clipă ca perioada sus-numită să nu se fi terminat, să dureze cît vreau eu.Mai mult, aş vrea ca fiu-meu să aibă vîrsta variabilă, după bunul meu plac.Cînd imi vine cu o fată acasă sau vrea să se ducă la discotecă, îl fac bebeluş.Cînd are de dat un examen, îl fac mai mare cu 5 ani.Cînd am de mers cu trenul, sau de intrat la un spectacol/film, mai mic de 6 ani, sau care o fi limita de vîrstă cît să nu plătească bilet.Odată intrat în sală, îl măresc la loc.Problema e că, speculant cum îl ştiu, mă va convinge ani la rînd ca de ziua lui să-i fac majoratul.

Şi mai am un gînd iraţional: să scriu un text pe blog care să înceapă şi să se termine cu fraza “Stau aşa, şi gîndurile-mi zboară pe lîngă cap ca nişte gloanţe trădătoare”.

Paradoxul gîndirii pozitive

Ca de obicei, întîmpin mari probleme de adaptare la început de săptămînă.Nu înţeleg ce-L amuză aşa tare pe Dumnezeu să mă vadă în acest loc fără nici o legătură cu ceea ce sunt eu de fapt.Nimeni nu ştie ce sunt eu de fapt, eu nici atît,dar în nici un caz om de vînzări.Asocierea mea cu această meserie mă transformă într-o severă depresie ambulantă.

Apropo, am auzit una bună: “românul s-a născut poet şi a murit om de vînzări”.

Vor urma în acest text fraze oarecum reprobabile, spre deliciul meu meschin.Dar fără aceste rînduri, scrise în această clipă, eu crăp.Mă ia cu Salvarea şi iar dă Ciuhodaru interviu despre etnobotanice la TV.

Am sociofobie, mă irită oamenii care intră în mica dar dramatica noastră agenţie.Energia lor negativă e mediul nostru zilnic de lucru.Mai sănătos pentru psihic e să lucrezi la morgă, pe cuvîntul meu.Uite la ei.Stau ca vitele la rînd - eu m-aş reorienta imediat, n-aş sta la nici un rînd niciodată, există internet, ţăranilor! – şi se holbează la noi cu reproş, de parcă am fi noi responsabili pentru arborele lor genealogic la rădăcina căruia s-au pişat toţi cîinii istoriei, de a rezultat omul de tip nou, mai prost decît maimuţa din care se trage.

Pe cuvînt că ajung să-i înţeleg pe sinucigaşi.Cum spun stupizii ăia de americani, care vorbesc numai in expresii prefabricate, “cînd viaţa îţi oferă numai lămîi, fă o limonadă”, dar ce te faci cînd viaţa îţi oferă numai căcat uscat? Ce faci? Îl pui la fermentat şi faci rachiu,iar cu rachiul faci ciroză şi mori bîrfit cu satisfacţie de toţi cunoscuţii, “betivanului aşa i-a trebuit”, vor povesti ei la o bere şi o votcă.Dar ce e cu toate răutăţile astea?Să gîndim pozitiv!

Dar ca să gîndeşti pozitiv, prima condiţie e să gîndeşti.Iar cînd n-ai ce face şi începi să gîndeşti, ai belit-o.Ieşi din mulţime şi te trezeşti singur, marginalizat ca gînditoru de la Hamangia.Asta va fi viaţa ta de acum încolo: singurătate, depresie şi puţină moarte.

Nu e nimic pozitiv în asta.Acesta e paradoxul gîndirii pozitive.

Data viitoare despre Rezultatul Paradoxului gîndirii pozitive. 

RAIN

Politica nu merită nici o atenţie.
Televiziunea nu merită nici o atenţie.
N-am mai văzut nici un film bun.
N-am mai ascultat nici o trupă deosebită.
Mondenităţile dăunează grav sănătăţii creierului.
Da, în România e cel mai rău, m-am plictisit să scriu despre asta.În general, toate cărările publicistice sunt ultrabătătorite şi pline de noroi.
Pentru că sunt tot în pauză de idei, am să vorbesc tot prin imagini despre starea asta de primăvară-iarnă.Iată nişte poze făcute în ziua săptămînii care îmi place mie cel mai mult : duminică.

Ia-te de fund şi sari în sus.

Da, ai putea sări şi în jos, dacă eşti la o oarecare înălţime.
Aşa îţi replică taică-meu dacă spui că te plictiseşti, că ai ajuns la o limită :"ia-te de fund şi sari în sus".
Nu mă plictisesc, dar cred că am ajuns la o limită.Nu mai am nimic de spus.Şi egocentrist cum sunt, am senzaţia că toată lumea a ajuns la o limită şi trăieşte în trecut.
În muzică, ascultăm remixuri.La cinema vizionăm remakeuri.Emisiunile cele mai bune sunt reluări.În dragoste,reeditarea se numeşte adulter.
Sunt şi noutăţi.Noutăţile artistice sunt nişte încercări chinuite de a critica prezentul, un prezent care nu oferă decît depresie, anxietate şi boli mortale provocate de stress.Au trecut vremurile de împliniri măreţe.Cînd omul păşea pe Lună, cînd se descoperea, se inova.Cînd viitorul era ca în Star Trek.Astăzi, viitorul arată ca în "Apocalips, acum".Dint tot ce visam odată ne-am ales cu Facebook şi calculatoare tot mai mici, pînă o să ni le băgăm în cur, la propriu, ca pe supozitoare şi vom plăti licenţă de Windows ca să ne utilizăm creierul.Singurele noastre realizări din ultima vreme sunt dezastrele naturale provocate cumva artificial, criza mondială, terorismul, noile războaie, noile gripe, alimentele nesănătoase şi etnobotanicele.
Totul s-a spus, s-a scris, s-a filmat, s-a jucat, s-a fumat.Banul a rămas singur la masă, stăpîn. Masca i-a alunecat aproape de tot, dezvăluindu-i chipul hidos, diavolesc, profund omenesc, în fond.
Programele TV sunt criticate cu un apetit insaţiabil tocmai pentru că oferă o sursă totală de inspiraţie pentru critică,sunt  o muză a creaţiei degeto-arătătoare, o spirală infinită spre abisurile abjecţiei inumane.Programele tv au devenit astfel pentru că au PUTEREA.Noi nu le opunem nici o alternativă, le-am dat putere absolută, iar puterea corupe.Pendulîndu-ne vieţile între servici şi televizor, uităm de noi, de cei de lîngă noi, dar şi mai grav, uităm să trăim.Nu, nu uităm.NE E FRICĂ să mai trăim!Nu ne abatem din cuvîntul serviciului şi al televizorului!
 Drama e şi mai nasoală cînd eşti conştient de aceste lucruri, cum sunt eu, dar ele continuă să ţi se întîmple. Ca o operaţie fără anestezie.Zappam într-o noapte programele tv iar ceea ce vedeam îmi întărea convingerea că pe această planetă eu sunt extraterestru.Mă uitam la manifestările celor ce ar trebui să fie semenii mei şi nu înţelegeam nimic din ceea ce făceau sau spuneau.Eram depăşit, ca şi cum m-aş uita la un ritual de împerechere al ornitorincilor, dar fără explicaţiile din off ale ornitorincologului.A nu se înţelege că mă uitam la programe porno,nu alea sunt încă pe înţelesul tuturor, în toate limbile ca să zic aşa.
Poate că omenirea se îndreaptă spre o nouă etapă.Poate spre un nou răzbel mondial, Doamne-fereşte!Nu simţiţi că trăim "vremuri ciudate"? Sunt doar eu de părerea asta ?
Ok, sunt de acord că toate au un sfîrşit.
Dar de ce trebuie să fie atît de dramatic, de serios şi de încrîncenat?
De ce n-ar puttea fi la fel de ludic ca vremurile bune?Ce ne costă să ne luăm de fund şi să sărim în sus?Poate aşa vom realiza cît de stupizi suntem şi cîte alte lucruri cu adevărat interesante avem de făcut.
Chiar cînd scriu aceste rînduri, profitînd de faptul că nimeni nu citeşte blogul acesta nenorocit, recunosc că ascult fără pic de jenă Modern Talking.
Original, nu remixat.

Acelaşi timp,vremuri diferite - ultimul episod

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.5

Continuăm.Din păcate, fără comentarii.

M-a picurat aşa, din senin

Duminică, un porumbel s-a îmbătat puţin.

Zburînd aşa-n, zig-zag pe cerul cel senin,

Avu o revelaţie, ce brusc, l-a întristat:

Ce şmecherie e, să te găinăţezi pe-o ţară de căcat?!

pentru a mări imaginea, dati click pe dumneaei

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.4

Aud voci, normal, doar sunt nebun cu acte în regulă.
Unele voci au însă, o oarecare dreptate.Cineva, nu spui cine, un important văr al meu, mi-a atras atenţia că, în textul de prezentare mulţumesc străbunicului meu.Crede el, văru, că mulţumesc străbunicului pentru că a contribuit la apariţia bunicului meu şi astfel, pe căi mai ocolite, la apariţia acestui interviu.
Intenţia mea nu a fost aceasta, dacă aş fi mers pe ideea asta, ar fi trebuit la un moment dat să-i multumesc lui Scorilo, lui Decebal cel puţin.Nu, eu m-am adresat bunicului meu cu întreg titlul său nobiliar, conform statutului său actual complet.
O prietenă m-a întrebat:" bun, îl ai pe Toma care simbolizează începutul, îl ai pe bunicul care reprezintă sfîrşitul, dar pe noi, cei de la mijloc, cine ne reprezintă"?
Noi, cei de la mijloc, aflaţi în vîltoarea luptei suntem prea implicaţi pentru a mai contempla viaţa.Nu ne putem desprinde din tabloul pe care îl compunem, de aceea avem nevoie uneori de oameni aflaţi la extreme pentru a ne povesti despre acest tablou, pentru a ne întoarce la viaţă, pentru a ne aminti de ea.
La vremurile pe care le trăim nu ne mai vine să ne naştem, iar dacă totuşi ni se întîmplă acest accident, nu concepem să ajungem la 85 de ani.Lucrurile astea totuşi se întîmplă destul de frecvent.Aţi văzut interviul.La început viaţa e mişto, copilul n-ar schimba nimic.La fel, la 85 de ani, cel trecut prin viaţă tot n-ar schimba nimic, deşi undeva, pe parcurs ar fi optat pentru o schimbare.
Lucrurile se aranjează cumva.Nu mai luaţi viaţa chiar aşa în serios.S-ar putea să ajungem la 85 de ani şi să constatăm că n-a fost aşa de rău.Dar de ce să aşteptăm atît?

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.1,2,3

Aceeaşi întrebare, două răspunsuri.Aceeaşi situaţie, doi protagonişti.Cine sunt protagoniştii ?
Toma Ciobotenco, 8 ani, fiul meu.
Mircea Popov, 85 de ani, bunicul meu.
Normal, e blogul meu.

De mult îmi doream acest proiect.În mare parte, din curiozitate.Am vrut să văd ce diferenţe apar atunci cînd un om la început de drum şi unul cu mult mai multă experienţă răspund la aceleaşi întrebări.
Ce a ieşit, judecă fiecare.Aştept, pe bune, cu maxim interes comentariile voastre.

Tehnic vorbind, au ieşit vreo cîteva episoade deoarece nu se pot posta filmuleţe prea lungi,pe de o parte, iar pe de altă parte, un interviu prea lung ar plictisi. 
Astăzi, primele 3 episoade.

Eu vreau să mulţumesc încă o dată atît lui Toma cît şi străbunicului pentru răbdarea cu care s-au lăsat torturaţi de mine.

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.1

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.2

Acelaşi timp,vremuri diferite - ep.3