Somnul țiganilor, tulburat de deschiderea Stagiunii Operei din Iași

Deși spectacolul s-a terminat în jurul orei 23,00, țiganii de pe Ștefan cel Mare și nu numai, au trebuit să rămînă cu mic, cu mare, treji, pe străzi, pînă dimineața, pentru a-și face norma la furat din buzunare, normă stabilită special pentru acest eveniment prestigios

    Țiganii din proximitatea zonei pietonale Ștefan cel Mare și Sfînt au apreciat în mod deosebit deschiderea stagiunii Operei Naționale Române din Iași chiar fără a ști ce înseamnă asta. Totuși, au suferit o foarte mare dezamăgire vizavi de gradul slab de pregătire al ieșenilor și al publicului actual, în general, pentru această formă de artă:
”- Să vii la un asemenea spectacol , de o asemenea grandoare, transmis la televizor, cu doar 15 lei în portofel, ni se pare absolut insultător pentru eforturile d-nei Beatrice, și pentru oamenii care au cîntat, marii noștri artiști care ne reprezintă! Vă dați seama cîtă muncă s-a depus aici, cîtă școală, cîte sacrificii s-au aplaudat pe această scenă în seara asta?! Suntem din nou pe harta culturii! Și unii vin, inimginabil, chiar cu buzunarele goale! Bun, am înțeles că intrarea e liberă, s-a anunțat peste tot, dar ieșirea...” , ne-a declarat Rigoletta Stănescu, cunoscută prin penitenciare și sub pseudonimul ”Văduva veselă”. Asta, deoarece, după nunta lui Figaro Stănescu cu dînsa, acesta a fugit cu Carmen. Rigoletta și-a chemat un frate din Spania, căruia i se spunea ”Bărbierul din Sevilla”, deoarece contra unei sume modice, ”bărbierea” pe oricine. Finalul dramei s-a desfășurat într-o tavernă de periferie, la Traviata. Bărbierul l-a strîns de gît pe Figaro pînă acesta s-a făcut Verdi la față. Viața fură opera!

Anonimul X ep.2,5

Frunză verde matostat/Cînd butucul s-a stricat/
M-am speriat atunci, rău,tare!/
Că n-am să mai plec la mare.../
Frunzuliță de mărar/M-albăstrii ca-n Avatar!

    Involuntar, iată că aduc un tribut d-lui LESLIE NIELSEN, acest munte al parodiilor, cu piscul veșnic alb. Și cu părul, deasemenea, alb. Sigur îl știți, tipul ăla, un pic trecut de 50 de ani (de serviciu), cu moacă de bancher sau de politician, afișînd o mină respectabilă, pînă la proba contrarie. Are la activ, printre multe altele și seria The Naked Gun, care include The The Naked Gun 2(1/2) și The Naked Gun 33(1/2). Titluri, pe care le voi folosi atît ca model, cît și drept scuze pentru faptul că nu am desăvîrșit episodul 2 dintr-o singură postare ci l-am publicat doar pe jumătate. Pe scurt, voi parodia parodiile. 
  Motivul e paradoxal: deși timpul e, teroretic, infinit și gratuit, practic, am tot mai puțin  și mă costă tot mai scump! 


Rezumatul episoadelor precedente:

Ne-am hotărît să facem concediul în Delto-Mare, la Sfîntul Gheorghe, în perioada festivalului de film independent Anonimul, ediția a 10-a. Ne-am pregătit timp de 3-4 luni, am depășit obstacole, am mutat munți, am despicat oceane. Eu și Toma ne-am cumpărat pantaloni scurți, roșii, pentru plajă.În seara dinaintea plecării, la o spălătorie auto, mi s-a blocat butucul de contact al mașinii. Am cunoscut, cu această ocazie, un grup de oameni binevoitori, care ne-au ajutat fie cu fapta fie cu vorba, fie pentru că s-au dat la o parte și nu ne-au încurcat mai tare. Acest grup va ajunge în Rai pentru dreaptă și bună făptuire. Dar mai întîi, trebuie să treacă pe la Judecata de Apoi, judecător fiind nimeni Altul, decît Sfîntul Gheorghe. De ce el? Logic, repet, pentru că ne hotărîsem să mergem la Sfîntul Gheorghe.
Episoadele precedente le găsiți aici: Episodul Pilot, Episodul 1 și Episodul 2. 

JUDECATA DE APOI (continuare)

Motto
Atît vă spun: să vă ferească Dumnezeu să existe cu adevărat un Dumnezeu!
  
    Razele Infinitului pătrundeau în sala de judecată filtrate într-un mod ciudat. Lumina se transforma în umbre, iar umbrele căpătau chipuri omeneşti cînd intrau în lumină. Ciudat era şi faptul că, atunci cînd intrau în lumină, umbrele cu chipuri umane nu aveau umbră, iar în întuneric lăsau o umbră uşor luminoasă! Mişto, nu? N-ați înțeles nimic. Nu contează, e pentru atmosferă. 
     Acest sistem de iluminat este ultima fiţă Sus, Acolo. BreakingLight. Tot Dumnezeu a creat-o și pe asta. Cum s-a întîmplat. Simplu, cum se întîmplă lucrurile astea. Invențiile geniale. 

    Îți cade un măr în cap, de exemplu. Și descoperi legea gravitației. Bun, problema ta, dar de ce trebuie să pice odată cu mărul ăla și generații întregi de copii nevinovați bacul, doar pentru că nu au auzit de Newton?! Pentru că a fost atît de prost încît să-i cadă un măr în cap? Eu n-am mai auzit așa ceva în viața mea. Pe bune! Da ce căutai acolo frățioare? Fura mere, vă spun eu, pe ce am mai scump.Că nu era livada lu tac-su, clar. Și ca s-o dea cotită cu gaborii, pac! a inventat o lege. Că sticleții au țipat la jmecher: în numele legii, lasă mărul jos! De după copac, Isaac a strigat la ei: care lege? Legea gravitației universale? Și ei s-au blocat. Atunci a ieșit de după copac ditamai fizicanul, matematicianul, cu mîinile sus, amenințător, în slow-motion. În dreapta ținea mărul. A mușcat un pic din el și l-a arătat mulțimii. Văzînd din profil mărul mușcat, gustat am putea spune, mulțimea scanda: ”We want more / Free stuff on Apple Store!”. Sticleții răcneau, la rîndul lor, transpirați: dacă mai faci un pas, you, sickfuck!...”Hi, sicktear!”, a mai făcut un pas și a îndreptat apple-ul către ei. Curcanii s-au adăpostit după zebrele lor. Paranteză: pînă nu demult avuseseră cai vopsiți alb-negru pentru a respecta culorile poliției americane de mai tîrziu (mașinile americane de poliție au purtat alb-negru datorită memoriei colective a coloniștilor englezi), dar niște iubitori de animale au protestat împotriva vopsirii cailor. Așa că au vîndut caii unor franțuji de treabă, oameni veseli, tres jolie. Rîdeau într-una și tot repetau ce grijă vor avea ei de bietele patrupede. La scurt timp au apărut pe piață niște preparate de carne deosebite! Dacă îți plăceau, erau din Franța. Dacă descopereai ceva bucățele de potcoave printre dinți, erau made in Țara Românească, no problem.  Apoi, statul, pentru a înlocui caii albi-negri, a cumpărat zebre din bani publici, o afacere de milioane, au dat pe o zebră cam cît a dat Poliția Română în zilele noastre pe un Logan (cam cît un Lamborghini second hand). Credeați că noi am inventat corupția? Iar ca să încheiem această scurtă paranteză istorică despre invenții și descoperiri, după ce a apărut automobilul, zebrele au fost eutanasiate iar din pieile lor s-au făcut primele treceri de pietoni. Încheiem paranteza. Și deschidem alta: cum ar fi fost ca, în loc de zebre, să se recurgă la măgari? În loc să se numească ”zebre”, astăzi trecerile de pietoni s-ar fi numit ”măgării”. Cică l-a călcat pe măgărie. Sau în orașul cutare nu sunt suficiente măgării. Nici să nu mai pomenim de reprezentarea grafică ce ar fi înlocuit simpaticele dungi caracteristice zebrelor. Ca în bancul ăla, la așa grosolănie, de lungime nu mai comentăm. Ia gîndiți-vă: ce caracteristică fizică ieșită uneori... din comun, prezintă măgarul? Înafară de urechi sau coadă, că nu urechile și coada s-au folosit de la zebre pentru a simboliza trecerea de pietoni, da? Copiii ar fi avut voie să traverseze regulamentar doar după 18 ani, vă spun eu. Și închidem paranteza.
  Adăpostiți după viitoarele treceri de pietoni, gaborii au vrut să cheme prin stație întăriri, dar nu au reușit. Nu au avut cum, deoarece în secolul 17 nu existau stații de emisie-recepție. Ca să nu mai aștepte invenția și fabricarea primei stații de emisie-recepție, Newton a răcnit: I AM THE LAW! Și a lăsat mărul să cadă. După care le-a spus legea gravitației universale și au mers cu toții la o bere să sărbătorească noua descoperire. Respectînd nu chiar ad literam legea gravitației universale. ci mai curînd spiritul ei, petrecăreții au decartat pe jos în crîșmă, s-au pișat pe dumnealor și au căzut ca merele lui Isaac pe marginea drumului unde, gravitația și nu altceva, i-a reținut pînă a doua zi la prînz.

  Dar ne-am îndepărtat un pic de la subiect. Să revenim în sala Judecății de Apoi, luminată prin sistemul BeakingLight. Tocmai ne pregăteam să vă dezvăluim originile acestei denumiri. Nu că ar interesa pe cineva, dar vorba aia, dacă tot am dat drumul la porumbel, măcar să curățăm găinațul.
 Pe cînd crea o nouă lume (a cîta oare?), în speranța că odată și odată îi va reuși, Dumnezeu, tînjea ca tot omu` la weekend. Tot gîndindu-se cum să-Și petreacă cea de-a şaptea zi a Creaţiei, şi-a adus aminte că duminica viitoare e ultimul episod din Breaking Bad. Întîmplarea face că, în acel moment, Divina Lucrare, Noua Lume, tocmai ajunsese la faza în care trebuia creată lumina. Dumnezeu se pregătea să spună ”Let there be light!”. Nu vă mirați, nu vă supărați, da, Dumnezeu vorbește în engleză cînd lucrează, așa e politicos, să-L înțeleagă toată lumea. Și să crape de ciudă Angela Merkel!
  A încercat Satan de mai multe ori să-I strice surpriza și i-a spus cum se termină serialul, dar bunul Dumnezeu a intervenit pe lîngă cine trebuie și a modificat scenariul. Așa că, dragi producători, scenariști etc ai show-ului Breaking Bad, dacă v-ați certat, dacă v-ați răzgîndit, nu e vina voastră, stați liniștiți! 
 Pînă la urmă au dat-o la pace: Satan i-a promis lui Dumnezeu că nu-i mai spune cum se termină Breaking Bad dacă nici Dumnezeu nu-i mai spune poante din emisiunea lui Bendeac-cap-de-cremvuști-belit, Icomedy. Așa se face că Ai!Ai!Ai!Comedy a lui Cremvușteac ăsta de pe Antena 1, e fără nici un Dumnezeu și urîtă ca Dracu! De tot muștarul, ca să nu spunem pur și simplu de căcat.
  Dar pînă duminică, mai e un pic de trebă. Trebuie creată lumina. Cu gîndul la serial, la El Grande Finale Breaking Bad, Dumnzeu decretă:
   ”Let there be Breaking...Light!” . Ooops!  Printre primele instituții cerești care au beneficiat de breakinglight a fost Judecătoria de Apoi, unde mergem acum.

   Judecătoria de Apoi, sala 5 Z. Adică etajul 5, ultima sală pe stînga. Suflete, îngerași, heruvimi, drăcușori de avocați, rumoare, puf, pene de la aripi, aureole de ultimă generație cu căști, tablete de spovedanie iPăcate, icoane cu touchscreen full HD.
  Un heruvim intră în sală grăbit, cu un dosar sub braț și anunță : ”Liniște în sală! Toată lumea în picioare! Ba nu...scuze...deformație profesională din viața anterioară...Toată lumea în genunchi și capetele plecate! Doamnelor și domnilor, suflete păcătoase și creaturi eterne, Preafericitul, Sfinția-Sa, Sfîntul Gheorghe!” 
  În sală se făcu relativ liniște. Brusc, ușa se dădu de perete cu un zgomot puternic. Toți încremeniră, așteptînd să-L vadă intrînd pe Sfîntul Gheorghe. Heruvimul-ajutor se repezi la ușă: ”Doamne, ce curent e aici!” Și închise ușa. În sală reîncepu gălăgia, dar se topi imediat, ca untul pe pîinea prăjită, cînd niște raze luminoase coborîră din tavan și la biroul masiv care domina sala de judecată, se pogorî Sfîntul Gheorghe.
  Urmară cîteva momente de liniște absolută, lungi cît o eternitate fiecare.
Sfîntul Gheorghe ținea capul plecat, privirea sa se oprise într-un punct fix de pe Biroul de Apoi. Liniște totală.
Auzeai timpul trecînd, atît de liniște era. BOOOM! Sfîntul Gheorghe izbi cu pumnul în masă atît de puternic, încît aproape instantaneu, pe geamuri pătrunse în sala de judecată un imperceptibil damf de alcool sanitar și de băutură contrafăcută: în județul Vaslui se răsturnaseră toate paharele de pe mese. Sfîntul ridică apoi mîna, privi pe deasupra sălii și rosti cu o voce joasă, parcă îl auzeai pe Cotimanis la ProTV anunțînd un film: ”Am omorît balaurul”. Sala aplaudă. ”Știm Preasfinte, cunoaștem...sigur...”.Sf.Gheorghe se încruntă imperceptibil: ”Nu, păcătoșilor, nu la Balaurul ăla mă refeream! Am omorît un gîndac aici, pe masă, o gînganie cît un balaur! M-a enervat de cînd am intrat în sală!”
Iarăși liniște, toți plecară capul rușinați, dînd vina pe colegul de alături, din priviri cu subînțeles și clătinări dojenitoare ale capului.
  Începură audierile. Fiecare suflet era însoțit de îngerul său păzitor, un fel de apărător din oficiu, care prezenta Sfinției-Sale, CV-ul celui judecat. Apoi, Sf.Gheorghe punea cîteva întrebări păcătosului cu pricina și dădea verdictul.
 Primul fu șoferul de taxi. ”Ce meserie ai avut, păcătosule?” începu Sf.Gheorghe. ”Șofer de taxi eram la vremea faptei respective, Sfinția Ta”, înghiți sec taximetristul. Sf. Gheorghe se încruntă un pic și privi intrigat spre heruvimul asistent. Acesta ridică din umeri și dădu ochii peste cap, a neputință. ”În fine, ia zi, cu ce ai ajutat la fapta asta bună?”, continuă Sf.Gheorghe, condescendent. Șoferul de taxi începu să recite textul așa cum îl învățase îngerul său păzitor. Discursul său aducea puțin cu cel al unui mare actor, genul latino, dintr-o trilogie celebră, cu eroi în afara legii. Nu, nu e vorba de Al Pacino în Nașul. Mai degrabă Jean Constantin în BD. ”Noi, cînd avem un client cu probleme, care ne solicită la telefon 22.22.22, îl ajutăm cu transportul , deci eu am dus-o pe soția posesorului de autoturism defect pînă acasă la dumnealor ca să ia cheia de rezervă și am și adus-o înapoi la spălătoria auto, parcurgînd practic orașul întreg de 2 ori...”. ”Și care e fapta bună? Doar erai în timpul serviciului!” îl luă oleacă mai tare Sfîntul Gheorghe. Taximetristul nu se pierdu și răspunse prompt: ”Șefu, nu i-am luat decît zece lei, să mor io! Cum s-ar zice...că deja...”. ”Bun. Raiul te mănîncă!”, concluzionă Sfîntul Gheorghe, ” Următorul!”
  Pe rînd, luară interviul băiatul care a spălat mașina, colegul care l-a ajutat, d-șoara încasatoare sau ce o fi fost ea acolo, în acel moment. Totul mergea bine, cînd deodată.
  Culmea penibilului, sună un telefon. Nu numai că sună, dar nenorocitul avea ca sonerie setată o manea. Siderat, cu ochii mari, de culoarea oțelului, Sf.Gheorghe ascultă vocea lui Guță: 
”S-a rupt ața, s-au dus anii,
 Plînge prietenii,plînge dușmanii
Tu ești mortu cel mai tare,
Ceilalți morți de ciudă moare
Că la groapă te-am adus
C-un dric marca Lexus (se pune accentul pe ”u”, ca să rimeze cu ”adus”)
Ș-un săcriu de la Dubai
Să fii barosan în Rai!
Că nu ți-e mormîntu gol,
L-am umplut ca pe un mall
Dedicația lui Guță 
O s-o vezi și la Măruță!...”
  V-am povestit că în acele momente nesemnificative pentru țară și omenire, dar foarte tensionate pentru mine, au mai trecut pe la spălătorie și cîțiva clienți, care m-au ajutat pentru că nu s-au băgat. Ăsta cu telefonul trebuie să fi fost unul dintre aceștia. După cum se va dovedi ulterior, nevastă-sa îl va îngropa cu mai multe accesorii pentru a-i ușura tranziția spre eternitate, printre care și un mobil, la care, atunci cînd o va mai apuca jalea și dorul, să-l sune și să-i asculte mesageria vocală. Exact ca atunci cînd trăia. Ea îl suna iar el nu-i răspundea, din diverse motive, ori era beat mort, ori era la curve, ori pur și simplu nu avea chef. Cu soneria era altă poveste, cheltuise o grămadă de bani pe această manea personalizată, compusă și interpretată de însuși Guță, special pentru acest eveniment cu adevărat unic în viața fiecăruia, și anume, moartea.
  Una dintre primele reacții post-șoc ale Sfîntului Gheorghe a fost să se ridice și să plece.Murmura ceva despre demisie. A doua reacție a fost să utilizeze sulița cu care omorîse Balaurul. A optat însă pentru a treia variantă: s-a ridicat de la prezidiu, a coborît în sală și s-a apropiat de păcătosul al cărui telefon își continua maneaua cu o parte instrumentală de mare virtuozitate interpretată la pian dă piept, acordeon, cum se mai zice.
  ”Vă sună telefonul” rosti cu fălcile încleștate Sfîntul Gheorghe. Păcătosul, chit că era doar un spirit, se albise, se înverzise, vorba aia, arăta mai mult mort decît viu, lucru normal dacă stai și te gîndești. Dacă stai și te gîndești ești tare,înseamnă că poți face două lucruri deodată. Performanță de care, cocalarul în culpă,nu era în stare, el doar își căuta febril telefonul fără să gîndească, nu știa că anumite lucruri de care ai fost foarte atașat și foarte îngropat cu ele, o vreme te însoțesc în Viața de Apoi. ”Iertare,...iertare...” murmura el. În sfîrșit, găsi telefonul. Sfîntul Gheorghe se aplecă către urechea rătăcitului și-i șopti apăsat: ”Dacă insistă așa mult, nu ar fi frumos, ca măcar o dată-n viață, vorba vine, să-i răspunzi? RĂSPUNDE!”.  
N-aș putea spune că individul cu pricina a fost foarte afectat de porunca Sfîntului, ba chiar îl amuză ideea. Fără să mai stea pe gînduri, luă telefonul și apăsă butonul verde: ”Alo, da, pisi, eu sînt, am ajuns cu bine ! Tu ce faci, cum a ieșit praznicul?”. Atît s-a auzit din telefon: o gîfîitură, un țipăt și o bufnitură. Mortul cel mai tare închise telefonul zîmbind satisfăcut: ”Tare, fraiere! Dacă suliță-bleagă ăsta de Sfîntu Ghiță ar pune faza pe Youtube...cîte vizualizări aș avea!...”, gîndi el, fără să știe că, în VDA (viața de apoi) gîndurile nu-ți mai aparțin, ci se aud ca și cum ai vorbi tare. ”Și acum?...” îl întrebă, cu un zîmbet complice, pe Sfîntul Gheorghe. Senin, Sf.Gheorghe îi puse mîna părintește, pe creștet: ”Acum? Acum ne despărțim. Eu mă întorc la sulița mea bleagă iar tu te vei reîncarna. Pleci înapoi în viață!...”.
Manelistul jubila. Sfîntul Gheorghe continuă: ”...și pentru că iubești maneliștii, corect ar fi să le dăm și lor o șansă să te iubească, la rîndul lor. Așa că te vei reîncarna în Daniela Crudu. Îl vei cunoaște pe Guță muuult mai bine decît ți-ai fi dorit vreodată! Și pe mulți alții...”
”NUUUU!!!....” doar un norișor rămase în urma lui. Toate sufletele, îngerașii, toți cei prezenți aplaudară sincer. Toți, înafară de unul. Un individ în halat roz, de spital, cu privirea tulbure rău de tot. Se împiedica de toți și de toate și bolborosea ceva despre un ban, acolo. Cerșea. Sfîntul Gheorghe se aplecă spre heruvim. ”Cu ăsta ce mai e?”. Heruvimul, spășit, cu ochii în pămînt, se scuză: ”o greșeală de selecție, PreaSfinte, ăsta e un bolnav de la Spitalul Socola, care se afla prin curtea spălătoriei atunci cînd s-a stricat mașina păcătosului Nicu.” 
”- Și cum a ajuns aici?...” se enervă Sf.Gheorghe. Se uită mai atent la nebun, după care se întoarse consternat spre heruvim, continuînd să arate cu sulița înspre intrus: ”...măcar e mort?!”
”- E mort de beat, Presifinția Ta...” recunoscu heruvimul.
  Sfîntul Gheorghe ridică ochii spre cer, într-o rugă supremă. Apoi concluzionă: ”Avem credincioșii pe care îi merităm!”
  Ca să evite și alte incidente, expedie repede pe toți cei din sala de judecată în Rai și acordă cîteva iertări de păcate-bonus pentru familiile celor 2 oameni de bine, a căror implicare a fost decisivă pentru rezolvarea problemei:  patronul spălătoriei și Liviu-chei. Dar despre ei, în episodul următor. Episod, care va fi mult mai scurt și mai la obiect. Nădăjduiesc.
  Tot ca bonus, Sfîntul Gheorghe a iertat și 50% din păcatele celor care au citit și au dat LIKE acestei povești și pînă la 70% celor care au dat și SHARE. Cum se spune la noi, în Moldova, ”SHARE-ii și ți se va da!” Se consideră că au fost și aceștia oarecum implicați în eveniment, chiar dacă post-factum.
   Apropos, chiar înainte de a părăsi paginile prezentei povestiri, Sf.Gheorghe făcu un semn înspre grupul cititorilor acestui blog, mai exact, o invitație. Dar nu din cea de care vă temeți d-voastră. O invitație undeva, la mijloc, între Tărîmuri. Invitația, totuși, nu era adresată tuturor, avea  o destinație individuală.
  Din grup se desprinse Marius Bob. Avea mimica unei capre lovite pe trecerea de pietoni de către un Lăstun. Nedumerit de ce tocmai dînsul, pășea șovăielnic (stil Dan Șova). Sfîntul Gheorghe îl luă protector, pe după umeri și avu o discuție de taină cu bunul meu prieten și coleg de Seringa.

ultima continuare

Anonimul X ep.2

JUDECATA DE APOI
Motto: Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită

-cîndva, în viitorul nostru-

apus de soare la Sf.Gheorghe, overexposed

    Bună ziua sau bună seara doamnelor și domnilor. Ne aflăm în fața Judecătoriei de Apoi, clădirea impresionantă din spatele meu. Iar în fața mea ar trebui să se afle, dacă îmi urmăriți logica, Judecătoria de Înainte. Ha ha. A fost o glumă să mai destindem atmosfera. Atmosferă destul de încordată aici, în Ceruri, de cînd oamenii nu mai cred în Șefu și nici în stafful său. Franciza noastră de pe Pămînt a intrat pe mîinile unor impostori care nu au alt interes decît să facă bani, drept urmare s-au făcut frați cu concurența dar folosesc brandul nostru, pentru încredere.
  Au fost reduceri de personal masive și la noi, mulți și-au cerut transferul dincolo, asta e. E criză !
  Nu ne mai permitem să judecăm individual sufletele care ajung în Ceruri, nu mai e ca pe vremea Răstignitului: o comisie compusă dintr-un sfînt de Cruce roșie, poate și vreo doi de cruce neagră și nu mai știu cîți arhangheli plus încă nu mai știu cîți îngeri judecau un singur suflet. Cum se spunea pe Pămînt tot în vremurile bune, ”unul cu sapa, șapte cu mapa”, aveam și noi o vorbă: ”unul cu păcatele, șapte cu iertatele”, Doamne-Iartă! Și mergea treaba. Mergea. Toată lumea avea un loc de muncă și un petecuț de iarbă verde în rai. Ce vremuri!
  Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat!, conform noilor reglementări, un singur sfînt de cruce roșie ajutat de un heruvim judecă un grup de suflete. Un grup de suflete care au participat la aceeași faptă bună/rea. Da, doamnelor și domnilor, în urma planului de eficientizare și restructurare implementat de arhanghelii de la FMI (Fondul Mistic Intereligios), s-a constatat că e mai eficient să judeci fapta, nu individul. O faptă are, de regulă, mai mulți co-făptuitori, ceea ce duce la rezolvarea simultană a mai multor dosare. Pe de altă parte, sufletul individual are mai multe fapte la activ, de cele mai multe ori rele, ceea ce cauzează o masivă pierdere de clienți pentru Rai și o supraaglomerare în Iad. De altfel, Iadul, a anunțat recent, mileniul trecut dacă nu mă înșel, că nu mai acordă viză de intrare decedaților români și bulgari.   Revenind la ceea ce se petrece azi, aici, la Judecătoria de Apoi, așteptăm din o mie de ani în o mie de ani, cum ar veni din clipă-n clipă să înceapă judecarea faptei bune comise de un grup de persoane asupra păcătosului Nicu Ciobotenco, mai exact ajutorul dat de aceștia atunci cînd păcătosului, nemerituosului Nicu Ciobotenco i s-a stricat mașina. Vă reamintim că păcătosul, nemerituosul, da ce spun eu, chiar ticălosul Ciobotenco tocmai se pregătea să plece la mare în chiar acea noapte, cînd, la o spălătorie auto, i s-a blocat butucul de contact. În ciuda încercărilor disperate, păcătosul, nemerituosul, ticălosul, netrebnicul, otreapa, licheaua, motherfuckerul Nicu, nu a reușit să-l deblocheze. Acest grup de suflete a fost atunci, lîngă el.
  Judecătorul care va prezida ședința, sfîntul desemnat,  va fi nimeni altul decît Sfîntul Gheorghe.
 Liniște în sală! Toată lumea în picioare!

dacă va continua, să continue! Dacă nu va continua , să nu continue.Dar eu zic, mai bine să continue!

Anonimul X ep.1

Cu capul pe butuc

   Nu poți păcăli timpul. Nu ai cum. Fiecare clipă trecută, nu se mai întoarce. Nici banii, nici forța, nici norocul chior, nici inteligența, nici chiar Măria-Sa, Prostia, nu pot aduce înapoi timpul.
De acord, în viață este esențial să ai un țel, să-ți stabilești o linie de sosire  și un interval de timp în care să ajungi la dumneaei, apoi alta, ca un alpinist care, țintește vîrful muntelui,dar urcă în etape. Efortul trebuie dozat, altfel n-ai să ajungi niciodată unde ți-ai propus. Uneori trebuie să știi și cînd să renunți, pentru a putea să o iei de la capăt. Alteori, să-ți schimbi obiectivul dacă cel stabilit se dovedește inaccesibil. Ascensiunea n-are nici un sens, însă, dacă nu te bucuri de fiecare pas care îți reușește, de fiecare cotă la care ajungi, de greutățile pe care le depășești, de peisajele care ți se dezvăluie și nu în ultimul rînd, de tovarășii de ascensiune. Acei oameni de care depinde viața ta și ale căror vieți depind, la rîndul lor, de tine. 
   Da, e bine să-ți propui realizări mărețe. Dar să nu încerci să păcălești timpul. Să nu ai senzația că toate clipele, orele, zilele sacrificate pentru Mărețu Plan le vei trăi comprimate după reușită, sau că reușita în ceea ce ți-ai propus va aduce timpul înapoi. Uneori s-ar putea să merite, zic unii. S-ar putea, nu-i contrazic. Ceea ce vreau să spun este că, alteori, s-ar putea să sacrifci din viața ta momente importante și să nu meargă. Nimic nu e cert în viață. Nimeni nu-ți poate garanta ceva. Tot ce ai cu siguranță e clipa asta, acum.Te poți pregăti o viață pentru o medalie olimpică și cu 5 minute înainte de concurs îți scrîntești glezna. Te poți pregăti 3 luni pentru o excursie și în seara plecării să ți se blocheze butucul. 
  Sau, și mai grav: ți se naște un copil, sacrifici totul pentru a-i face un viitor, și astfel crești un străin care pleacă, bineînțeles, în străinătate. Ai ratat toată viața lui. Bebelușia, copilăria, adolescența. Și pleacă, iar tu urmează să ratezi și restul vieții lui. Totul pentru binele lui. Ai muncit de te-ai rupt, ai adus bani în casă, te-ai preocupat de educația lui, dar nu l-ai cunoscut niciodată. Tot ce ai făcut a fost să-l întrebi dacă a mîncat, dacă și-a făcut temele, dacă e sănătos și cam atît. I-ai cumpărat lucruri pe care le-ai considerat necesare și lucruri pe care le-ai considerat mofturi. Mofturile sunt întotdeauna scumpe, dar trebuie cumpărate, din 2 motive: 
1. țin copilul ocupat pentru ca tu să poți vegeta la televizor;
2. din orgoliu, pentru că și copii prietenilor tăi, sau colegii lui de la școală au așa ceva.
   Ar fi și un al treilea caz, dar e atît de rar, încît nu-l aliniem cu celelalte motive: cînd promiți o recompensă pentru vreo reușită și chiar se întîmplă ca el să reușească și tu să ai bani. Puțin probabil.

   Nu lăsați ca planurile mari să vă înghită clipele mici. Timpul nu se întoarce. Copii cresc. Oamenii îmbătrînesc. Nu așteptați week-endul ca să vorbiți cu cineva de care vă este dor. Așteptați doar să vă treacă mahmureala, veți vedea că dorul dispare.

  Asta simțeam stînd așa, cu capul pe butucul Mitsubishi, așteptînd o secure să mă despartă de lumea asta crudă și atît de sofisticată, de computerizată. O, Ceașcă, unde sunt Daciile de altădată? Nu aveai nevoie decît de o sîrmă și o porneai, orice defecțiune ar fi avut! Chiar cu o Dacie am fost prima data la festivalul Anonimul, ediția 1. O Dacie-pur-sînge, de aia gri, din 1971, cu motor de Renault. Toma, care avea pe-atunci 1 an și 4 luni, a botezat-o Bumbu. Din cauza sunetului motorului cînd învîrteam cheia și o porneam, ”buuumm-buuummm!”. Da, învîrteam cheia și o porneam. Poate nu din prima, dar pînă la urmă o porneam. Hai, măi japonezule, fă ca Bumbu. Adică Bumbu, rabla aia putea și tu nu poți? Hai că poți. Dau să învîrt cheia, așa, cu dragoste...P-da mă-tii de mașină!
  V-am spus că spălătoria e lîngă spitalul Socola, spitalul de nebuni. Așa că nu era nimic anormal ca un internist al acestei prestigioase instituții să se plimbe prin curtea spălătoriei. Cînd am intrat cu mașina, l-am remarcat într-un colț, cu halatul ăla roz-jegos, tipic de spital. Cerșea cîte un leu pînă cînd se aduna de-o votcă mică. Dacă ar fi fost îmbrăcat în halat albastru, ar fi făcut mai mulți bani. Clienții ar fi putut crede că lucrează acolo, ca în bancurile cu nebuni.
  Acum parcă i se limpezise privirea. Avea altă alură, mai demnă, halatul parcă îi stătea mai bine. Sau mai pierdusem eu din prejudecăți, lovit fiind de soartă. Cînd e nasol, toate lucrurile din jurul tău capătă oleacă mai multă valoare, sunt ceva mai serioase. Sau poate eram pur și simplu obosit. Se făcuse nouă seara, îl așteptam pe patronul spălătoriei, angajații spuneau că are el o cunoștință, un tip bizuit rău într-ale lacătelor, încuietorilor etc. Suna suficient de dubios pentru a avea încredere în talentele acestui personaj providențial.
Oricum, încercasem toate variantele, asta era ultima, așa că fumam și răbdam. Dacă spunea că mi-o aduce și pe Mama Omida, pe Carmen Hara, pe Monica Tatoiu, nu refuzam. Credeam în oricine venea cu orice soluție, devenisem fără să-mi dau seama PPDD-ist.
  N-am așteptat foarte mult și intră pe poarta spălătoriei o dubiță bleumarin ( se putea să fi fost și o trotinetă roșie, la starea în care eram, eu așa îmi amintesc). Venise El Padron.

 continuará

ANONIMUL X

Și anonim și ICS, e prea mult! Cînd spui ”domnul X” e clar că vrea să rămînă anonim. Iar dacă e anonim, îi vom spune simplu, ”X”. Anonimul X e un fel de pleonasm. Așa că vom citi titlul de mai sus ”Anonimul zece”.  Pe larg, Festivalul de film independent Anonimul, ediția a zecea. Un anumit festival, un anumit loc, un anumit fel de oameni, un drum. Lucruri suficient de interesante pentru a mă transforma într-un mic Calistrat Hogaș - premergătorul canalelor Discovery, National Geografic, Travel etc- și pentru a vă plictisi cu o cronică  de vacanță. Așadar, parafrazîndu-l pe părintele travel-bloggingului, să pornim nu pe drumuri de munte, ci
 pe drumuri de mare! 

Butucul mic răstoarnă planul mare

   Stătea în fața noastră și rînjea. Ce-mi doresc să vină odată ziua în care am să-i șerg rînjetul ăla sfidător de pe față! Mă uit la Stela, Stela se uită la mine și amîndoi la ea. Mai facem odată calculele. Da, este posibil. Putem merge în concediu. Ea, rînjind cu subînțeles, ne-a dat voie. Cu niște condiții, bineînțeles. Așa e cînd stai în casă cu Criza Financiară, nu faci ce vrei cînd vrei. Pentru orice mizilic trebuie să-i ceri voie.
  Lasă că te arunc eu în stradă într-o zi, să te mănînce maidanezii! N-avea grijă, că n-or să dispară ăștia de pe străzi oricîte legi ar da împotriva lor cîinii ăilalți, din Adăpostul Guvernamental. Maidanezii nu citesc Monitorul Oficial, așa că nu se vor retrage, cuminți, europenește, pe la cuștile lor.
  Pînă atunci, mai strîngem. Din dinți. Cureaua. Niște bani pentru concediu.

Închisoarea de beton

Asta era prin aprilie, cred. Atunci am hotărît că mergem la Sf.Gheorghe să prindem festivalul de film independent Anonimul. Ideea era că Toma voia și trebuia dus la mare (anul trecut n-am mai încăput în grila de vară, din cauza schimbării serviciului), dar cine vrea la mare, mare dilemă are. Unde să te plictisești la soare? La 2 Mai tot fusesem cîțiva ani la rînd, iar altundeva, pe litoralul românesc, nu prea aveam unde merge. Pentru Gura Portiței îți trebuie pregătire specială, cort și o gașcă. La de-alde Corbu, izolări și alte intimități la malul mării nu cunoaștem, nu ne băgăm repet, fără gașcă. Asta cu ”la bulgari sau la greci e mai ieftin” merge așa, ca teorie, seara, la o bere, cînd toleranța auditoriului e maximă și nu mai are nici o importanță ce prostii debitezi. Sau dacă ești atît de limitat, de snob, de manelist, într-un cuvînt, atît de prost încît să pui egal între litoralul românesc și Mamaia. Atunci da, e mai ieftin afară. Și nu numai că e mai ieftin, dar e și mult mai mișto. Cum spuneam, despre 2 Mai am epuizat subiectul. Vama Veche făcînd parte din același subiect. Stațiunile clasice, comuniste, nici nu intrau în discuție, nu din cauza comuniștilor ci din cauza prețurilor, mizeriei, aglomerației și maneliștilor. Fraților, în Saturn, Venus, Neptun și Jupiter e ca pe Marte! Nu există viață inteligentă ci doar urmele unor civilizații dispărute. Nu există aer, ci doar un amestec de gaze otrăvitoare. Iar nivelul de radiații manelistice e mult peste limita suportabilității. Marea?! Care mare?...au înghesuit-o printre tarabe, tonete și terase de prost gust, undeva, într-un colț. Murdară, îmbătrînită, fără viață, Marea Neagră zace printre stabilopozi într-o baltă de acid cocalaric, adică un amestec de pișat românesc și uleiuri diverse. Ulei de motor de la sky-jeturi, de la canal-jeturi și alte deversări hoteliere, cu adevărat ”ultra all inclusive”! În stațiunile astea de colcăiți, Marea a ajuns un fel de animal exotic cu care să-ți faci poze. Un fel de maimuțocămilă bătrînă și jegoasă cu haine caraghioase, moartă de foame, plimbată pe plajele supraaglomerate de diverși ”fotografi  profesioniști”: miniștri ai turismului, ai mediului, în general tunari de sezon. Colorata mîine-i gata! Ce țară colorată avem!
  Pe Anonimul îl știm de cînd s-a născut. Are aceeași vîrstă cu Toma. Am asistat la prima ediție a acestui festival, concomitent cu prima ediție a lui Tomiță la mare. Am hotărît că a venit timpul să se cunoască acum, cînd au mai crescut, bănuind că vor avea multe să-și spună unul altuia. Se va dovedi că am bănuit foarte corect.
 

 Din momentul în care am hotărît să-l duc pe Toma la Sfîntul Gheorghe, în campusul cine-hipioților, la filme independente și concerte alternative, în pustietatea aia superbă, departe de lumea înlănțuită, m-a lovit panica.
  Să nu se întîmple ceva care să-mi scufunde proiectul.
Am rezervat repede o căsuță în campusul Delfinul, să nu se ocupe. Am ochit cu trei luni mai devreme ce echipament de scufundare voi cumpara. Ne-am luat pantaloni de plajă identici, roșii, mie și lui Toma. Am evitat cît am putut să merg cu mașina de teamă să nu o bușesc cumva și să rămîn fără. Cu trenul e foarte dificil de ajuns.
 Cînd la serviciu au început concediile și am fost detașat pe casierie, panica s-a triplat: dacă îmi iese vreo lipsă? Rămîn fără banii de concediu!...Nu mă descurc deloc cu treburi ce presupun îndemînare. Mulți vînzători și-au luat un doctor de cap după ce le-am numărat eu banii în față, au avut nevoie de terapie. Mai ales cei din piață. Băi, ăștia parcă se nasc numărînd bani ! ”Ce-i dom doctor, a leșinat mama? Nu-i nimic, cît ai spus că am? trei kile douăsute? Rămîne așa... mata taie cordonul ombilical cît număr eu onorariul lu matale...ptiu! ...zeci...eci...tri...zeci...aveti aici restul, mai poftiți!”.
  În fine, iată-mă în ziua de dinaintea plecării. Nu pățisem nimic, totul mersese conform planului, ba chiar mai bine, reșisem să pun deoparte ceva mai mulți bani decît estimasem. Eram sănătoși, făceam ultimele cumpărături. Mă relaxasem, nu mai simțeam fiorii ăia de gheață pe șira spinării. Începeam și eu să observ că sunt în concediu, că e august! Sentimentul verii m-a cuprins într-atît încît am schimbat cauciucurile de iarnă ale mașinii cu cele de vară. Un gest un pic deplasat, dacă stai să tegîndești că, imediat, peste 2 luni trebuie să le schimb la loc.
Ultimul lucru de pe lista acelei zile pregătitoare: să spălăm mașina. Toma ne aștepta acasă. Venind din Bucium, de la ai mei, oprim la o spălătorie chiar lîngă spitalul de nebuni. Unde, după 30 de minute, voiam să sar gardul și să îmi petrec concediul. Motivul: mașina nu a mai pornit. Butucul în care învîrți cheia se blocase. Și se pare că era extrem de hotărît de data asta. Toată lumea din spălătorie și-a încercat norocul la butucul cel nebun.Puteam să tai bilete. Veneau băieții de la spălătorie”-Pot să mai încerc odată?” . Inventasem un nou joc de noroc. Spre ghinionul meu. Îl sun pe un bun amic, fost coleg de armată, mare meseriaș într-ale mașinilor. Diagnosticul m-a terminat: Mitsubishi Lancer din 2008? trebuie făcută comandă de alt butuc cu alt rînd de chei, iar apoi trebuie reprogramat computerul de bord să recunoască noile chei. Totul e pe bază de computer, programe, electronică. Durează vreo lună și ceva și costă vreo 12 milioane. În rest ce mai faci? Bine, sănătos? Ai tăi?...
  La ai mei mă gîndeam, mai ales la Toma. El nici nu bănuia ce se întîmplă. Era deja la mare, cu bucuria aia de copil în suflet.
Mai aveam o speranță. O cheie de rezervă. Poate se uzase cheia. Cică asta se întîmplă cel mai frecvent. Stela se dusese să o aducă de acasă, tocmai din celălalt capăt al orașului, eu rămăsesem la mașină. Vine Stela. Sunetele dispar. Îmi aud doar respirația. Simt toate privirile ațintite asupra mea. Deschid portiera, urc pe scaunul șoferului, de ce durează atît? Trag ultima gură de aer. Pentru Toma. Introduc cheia în butuc. Răsucesc. Nimic.

(va urma)

Păsărica blondă

Acțiunea se întîmpla într-o zi de duminică, la baza de agrement Ciric, noul Ciric cum s-ar spune.
New Ciric: the next level of barbecue!
Tocmai ne pregăteam să plecăm, după o după amiază stricată de un accident stupid la minigolf: Toma a descoperit pe calea cea mai grea că nu e bine să stai prea aproape de cineva care tocmai își ia avînt să lovească cu o crosă destul de grea și de dură. Din fericire, nu i-a rămas nici un semn.
Apropo de lovituri la cap, ia priviți ce spectacol dădea în parcare înaripata din filmuleț. Ca o veritabilă blondă: de la oglindă, la geam și înapoi.

Uite la ea, cum, după primul cap, se uită jenată în jur, scrutează parcarea să observe dacă n-a văzut-o cineva.
O altă variantă ar fi ca acea mașină să fi aparținut celor șapte pitici. Un fel de mașină de firmă. Iar această zburătoare, fiind de servici duminică seara, voia să intre pe geam ca în desenul lui Disney, să facă curățenie prin mașină în caz că minerii ăia șapte vor mai lua de pe centură vreo Albă-ca-Zăpada pentru a o exploata ca pe Roșia Montană, prin toate peșterile și puțurile din dotare.Hai-HO, Hai-HO! Gigi, pleacă din Ghencea! Și nu sînt departe de realitate cu această referire becalică, bănuiesc că și prezentatoarele de la sport își mai încuie cheile în mașină și dau cu capul în geam. Nu rîdeți, știu ele ce știu. Așa și-au început cariera. Într-o mașină, în altă mașină, seara, prin parcări. Dînd cu capul ritmic în geamuri și-n parbrize. Așa au înțeles ele, că nu se deschide portiera decît după ce ridică picioarele în sus și dă de cîteva ori cu căpșorul ei frumos în geamul portierei. Dacă e valabil din interior spre exterior, de ce n-ar fi valabil și invers, aaa???...
Posibil că își uitase cheile în mașină. Dar...întrebare: cum și-a luat permisul?!
Sau își satisfăcea dorința ancestrală a pițipoancei și anume aceea de a apărea pe sticlă?...
CIP-CIRIC ! CIP-CIRIC! CIP-CIRIC!...

Sunt pro-Roșia Montană !

Cînd viața devine tot mai dură,

Cînd toți mă bat și toți mă-njură,

Și cînd politicienii doar mint și fură,

Cînd mor copii sfîșiați de mușcătură, 

Sau prin spitale de la o zgîrietură,

Ori, pur și simplu nu au ce să pună-n gură...

Cînd toată presa e o făcătură,

În care toate curvele de pe centură

Sunt azi vedete de anvergură,

Cînd dragostea s-a transformat în ură

De s-a becalizat Biserica fără măsură

Iar băncile străine ne execută la noi în bătătură,

Cînd ne hrănim din hipermarket cu otravă pură

Iar boii nemunciți, cu limuzinele fac arătură

Cînd se fac averi dintr-o bordură

Cînd FMI-ul ne stăpînește c-o factură,

Semnată marinărește, cu dezinvoltură,

Cînd plîngem sincer după dictatură

Și morții Revoluției au fost de umplutură

Căci azi au, tot cei ce-nainte avură

Sunt pro-Roșia Montană și nu vorbesc la băutură !

Vă dau tot aurul pe-o linguriță de cianură !

Noi în anii 2000

  Noi în anii 2000 hrănim cîinii cu copii.
Da.Asta e realitatea. Asta e lumea în care am ajuns nu să trăim, ci să murim.
O lume a indiferenței, a lăcomiei, a orgoliului fără limite. O lume fără oameni. Nu trăim într-o societate de consum. Trăim într-o haită de autoconsum. Goana după bani, lipsa de educație, de cultură, izolarea între pereții gadgeturilor electronice, corporatismul, globalizarea, consumerismul, toată această dezumanizare, sigur că naște monștrii. Ucide.
  În sfîrșit, s-a văzut clar unde am ajuns. Ne mănîncă cîinii. Asta am realizat. Asta e civilizația noastră. Cei mai tari au totul, cei mai slabi și lipsiți de apărare mor în stradă.
  Poate veți spune că asta e natura umană, că nu s-a schimbat nimic de fapt. Că a fost un incident izolat cel cu Ionuț sfîrtecat de cîini. De ce să ne batem capul? Nu ni s-a întîmplat nouă. Sigur, cineva e vinovat și trebuie să plătească, nu putem lăsa lucrurile așa. Nu putem pur și simplu să-l adunăm pe Ionuț de pe jos, bucată cu bucată, ”uite acolo, degețelul ăla...și mai încolo ce e aia? așa, creierașii ăia...și osciorul ăla de la mînuță...așa, am strîns tot? Bun, hai să spălăm și sîngelețul ăsta, dacă ne grăbim, poate ajungem la timp să prindem meciul!”.Sau emisiunea lui Măruță. Sau Acces Direct. Sau știri despre Gigi Becali, sau lacrimile electorale ale animalelor în costume de zeci de mii de euro cărora le-a luat doar trei minute să se documenteze despre incident înainte de a borî la microfon: ”Așea...l-au mîncat maidanezii, mînca-ți-aș...a murit? cum îl cheamă? Ionuț.Bun, bine că n-are un nume dă ăla, dă italian sau spaniol, dă căpșiunar, greu dă pronunțat”.
  Nu se poate. Cineva trebuie să plătească.
Și ne apucăm de treabă. Asta ce înseamnă. Că apărem la TV. Dacă nu apari la TV, nu exiști.Dacă nu exiști, nu poți să faci treabă. Și acolo, la TV, în fața lui Homo Televizorus, începem să răcnim.Să plîngem.Să acuzăm.Să ne dezvinovățim. Să cerem referendumuri, eutanasieri, grațieri, castrări, adăposturi, toate printre  sute de reclame colorate, care ne promit ferm, aproape că se jură pe viața copiilor noștri, că soluția unei vieți fericite și rezolvarea tuturor problemelor constă în a cumpăra o tigaie! Și nici nu e scump. În rate.
  Nu vă mai agitați. Puteți să eutanasiați tot ce mișcă.Puteți să amendați, să demiteți, să pedepsiți, să dați bani familiei îndurerate, puteți să faceți orice. Două lucruri nu puteți face: să îl aduceți pe Ionuț înapoi și să schimbați ceea ce suntem, de fapt. Ceea ce am devenit.
   Măcar pentru o zi ar fi trebuit ca lumea să se oprească în loc. Să se uite în oglindă. Să se îngrozească de ceea ce a ajuns. Fără televizor, doar cerul albastru. Fără reclame. Fără să mai cumpărăm și să vindem, doar să dăruim, măcar un zîmbet. Fără să ne mai gîndim doar la noi înșine. Pur și simplu să ieșim în tăcere, în stradă, să ne privim unii pe alții și să ne amintim că nu suntem hrană pentru cîini. Nici sclavi unii pentru alții.
 Căutați vinovați? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI !!! Și vom plăti. Vom plăti prețul suprem. Deja am început.   Căutați o soluție? Da, eutanasierea e singura soluție.
   Eutanasierea monștrilor din noi, a nepăsării, a lăcomiei, a orgoliului, a invidiei, a prostiei, monștrii care așteaptă, flămînzi, următoarea victimă.

 
 

Cinci minute

   Te grăbești? Mai ai doar cinci minute și apoi trebuie să faci altceva decît ceea ce ți-ai dori? Dar mai ai cinci minute.
Cinci minute ca să trăiești. Ca să ridici propriul tău zid împotriva ororilor lumii ce-ți mutilează sufletul. Ca să te gîndești la fericirea celorlalți. Să disperi și să speri. Să păcătuiești și să obții iertarea. Să ierți la rîndul tău. Să-ți fie dor și să ți-l stingi. Să te pierzi și să te regăsești. Eventual, să faci o cafea bună. Sau să spui ceva cuiva care are nevoie de asta. Sau să te lași de fumat. Sau să te apuci de sport. Să trăiești răsăritul. Să realizezi că începe cea mai frumoasă toamnă din viața ta.  Să crezi.
  Uneori viața se schimbă radical într-o singură clipă. Și nu mai apuci să faci nimic din ceea ce ai fi putut face în cinci minute.
  Unde te grăbești? Spre ce? Habar n-ai. Dar oriunde te vei duce și orice ți se va întîmpla, cele cinci minute vor fi cu tine.