Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

La România-n praznic (I)

Politicienii românești sunt acuzați că nu au făcut nimic pentru țară. Nu-i adevărat!
Ei au pus ”STAS” în ”PARASTAS”! 
Parastas, ținut cu religiozitate, în fiecare an, de 1 decembrie.
   Fiind țara paradoxurilor, România are o dată a nașterii bine stabilită, dar o dată imprecisă a morții. Oricum, atunci cînd s-a pronunțat data nașterii, pacienta era moartă demult și mormîntul jefuit.
    În consecință, Ziua Națională a României s-a transformat în veșnica ei pomenire.
Ia să vedem cum o pomenesc chiar cei aflați la profanare, pardon, la guvernare sau în opoziție, totuna.


Normal că versurile preferate ale președintelui sunt ”Pe mese sau sub mese...”

Doamnelor și domnilor, de Ziua României, dedicație pentru poporul român,
  Traian Băsescu și trupaVOMA!

Nu mai urlați, 
Vă aude și Boc
Am inteles ideea, 
Ați risipit voturile pe un dobitoc

Să ies naibii din țară

Cică-s javră ordinară, poporule,
Te crezi tu liber dar ești fraierul…

Perfeeect,(drag popor, drag popor)

Fara tine (drag popor, drag popor)
Să vină oricine (drag popor, drag popor)
Am timp să trăiesc bine! (drag popor, drag popor)

Perfeeect (drag popor, drag popor)

Nu mă doare (nici în cur, nici în cur)
Țara asta (drag popor, drag popor)
O vînd in drum spre mare (drag popor, drag popor)
 

Te-am înșelat.., 

Dar Ponta te minte
Am circumstanțe
Însă, am vrut și eu să văd cum e să fii președinte
V-ați transformat

În instanță morală, dar ați uitat 
Treceați prin vamă furăciuni de-afară și era...

Perfeeect,(drag popor, drag popor)

Fara tine (drag popor, drag popor)
Să vină oricine (drag popor, drag popor)
Am timp să trăiesc bine! (drag popor, drag popor)

Perfeeect (drag popor, drag popor)

Nu mă doare (nici în cur, nici în cur)
Țara asta (drag popor, drag popor)
O vînd in drum spre mare (drag popor, drag popor)

Ti-aduci aminte cînd ne-am combinat? 

Voi m-ați votat, era perfect, părea adevarat
Pe mese sau sub mese, da' numai impreună
Politica și furtul se cam tineau de mînă, 
Apoi m-am transformat ușor, ușor în dictator
Și am început să iau șpagă în fiecare seară
Ziceam ceva de genul “Corupția e luptă grea”
Dar o cam luasem razna, nu îmi mai ajungea!
Acum sunt singur la putere, dar nu e supărare
Decat ca Jiji sau Adiță in inchisoare, 
Mai bine... cu Nuți in drum spre mare!...

REFREN...ACELAȘI REFREN..

.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Capu` la cutie!

   În filmul SE7EN, din 1995, Brad Pitt și Morgan Freeman anchetează o serie de crime, fiecare crimă avînd la bază unul dintre cele șapte păcate capitale: lăcomia, zgârcenia, lenea, mânia, mândria, pofta și invidia. În scena finală, criminalul, interpretat impecabil de Kevin Spacey, îl provoacă pe detectivul Mills (Brad Pitt), pînă cînd acesta apasă pe trăgaci. Astfel, planul diabolic al criminalului în serie se finalizează cu succes: el, nebunul, moare de păcatul invidiei, iar detectivul e ultima victimă, a mîniei. Ceea ce era de demonstrat: nu există om fără un păcat de moarte.
  Dar cum reușește asta răutăciosul, invidiosul mic? Simplu, călcîiul lui Ahile al lui Mills ( ce mișto sună!): tînăra soție a detectivului. Îi taie capul, îl pune într-o cutie și-l face pe Morgan Freeman să deschidă cutia. Doamnelor și domnilor, scena finală, SE7EN: 


Cam ceva asemănător mi s-a întîmplat și mie, ieri. Am apăsat pe trăgaci. O dată, nehotărît. Apoi am descărcat tot încărcătorul, cu sete!
Urîtă zi! Dar utilă, oarecum. Și de neevitat.

   Am scris un text urît : http://cinicu-72.blogspot.com/2013/11/doctorita-fara-felatie-gura-sloboda-la.html
Destul de bunișor, dar urît ca o tumoare malignă, dezvoltată în 16 ani de lucru cu publicul.
 Ieri n-am mai rezistat și m-am operat, am extirpat-o pe blog. Cu o hemoragie de expresii triviale, de nestăvilit!
  Nu mă simt bine cu toate porcăriile alea pe tapetul meu, dar mă simt mai mult exorcizat decît îndemonizat.
Expresiile alea abjecte și cuvintele alea fotbalistice parcă au prins viață de la sine, nu am ce le face!
  Nu vreau ca răul să învingă, dar uneori, arbitrii trișează și atunci te trezești că răul a învins deja, ba chiar a părăsit ringul, și-a încasat banii, a ajuns acasă, a făcut un duș, a desfăcut o bere rece și acum se uită amuzat la televizor, la tine, cum te bați singur în ring. Atunci, nu mai poți respecta nici tu regulile. Și cedezi.
  Care a fost cutia mea? Și al cui cap era înăuntru? Care e păcatul meu de moarte? Sau păcatele...vorba bătrînilor, „vai, maică, pacatele mele”...și mai bea o țuică.
  Frica de moarte. Frica de viață. Ura față de moarte. Capul din The Boxul meu? O înmormîntare, tocmai venisem de la o înmormîntare, de unde aduceam în suflet lacrimile unei mame care își îngroapă copilul.
 În fața unei astfel de suferințe pînă și o rugăciune e profanatoare, d-apăi niște istericale de pseudo-Dna-Dr!
 Prea bicisnic, prea josnic, prea ca la oraș! Atunci au explodat toate din mine.
  Frustrări, insatisfacții, stress...sigur că le am pe toate. Cine nu le are? Chiar, vă rog, cine nu le are să se oprească aici, să mă șteargă de pe facebook, de pe email, din telefon și să-și vadă de manelele lui! Pentru că cine nu are îndoieli asupra propriei persoane, e un prost autentic. Iar proștii ascultă manele, asta e lemă, nici nu necesită demonstrație.
  Ce zi urîtă! Din momentul în care am postat veninul de ieri, nu m-am mai simțit bine. La un moment dat, negăsind loc de parcare în fața băncii, m-am dus cu mașina vizavi, în parcare la Golia. N-am găsit nici acolo, nici măcar s-o parchez pe o parte. Pînă să mă uit după vreun loc, sau după vreo altă mașină care să plece providențial, cedîndu-mi un locșor curat de oprit și de parcat, mă trezesc că un cetățean de pe trotuarul de vizavi, vigilent ca orice om fără treabă, intrasigent ca orice pierde-vară-toamnă-iarnă-primăvară, se ia curajos și injurios de mine că de ce am parcat acolo. Hotărît să nu mă cobor la nivelul lui, traversez cu gîndul să-l fac să realizeze că nu așa se esprimă tovarășii pă tlotuarl. Trlotlouar. Nu, troulttoar. Mă rog, pe stradă! Văzînd că vin spre el, i-a mai pierit oleacă civismul și s-a resemnat oarecum s-o ia în bască. S-a întors pe o parte, pregătit să-mi aplice tehnica ”Ya Shi Fuji!” . Chiar avea bască, de aia, cu țumburuc. L-am întrebat cum de își permite să-mi vorbească așa fără să mă cunoască. El, mai diareic, mai moale un pic, m-a întrebat ce vîrstă am. Voia s-o bage pe aia, să nu dau într-un om în vîrstă. Băi, la un moment dat nu știam ce să fac!
Să-l pocnesc, nu. Să-l scuip, nu. Să-l înjur, m-aș fi coborît la nivelul lui. Ce naiba să fac, să-l pup?!
  M-am învîrtit oleacă în jurul lui, înfoiat ca un cocoș mexican de lupte ilegale, pînă am plecat. Asta e, n-ai ce face. Fă-i plîngere pentru bunele moravuri și demonstrează că te-a înjurat. Fă reconstituirea cu un polițist. Nu vei rezolva nimic, dar vei avea șansa să înjuri după pofta inimii, dar legal, un caschetar. Chiar, merită o Camera Ascunsă chestia asta!
   Mîine e o nouă zi. Să învingă binele!
Cu toate că răul ăsta e ca un drog. Prima dată ți-e rău, dar apoi mai vrei. Ptiu, drace! Doar n-o să ajung ca știrile de la ora 5! Sau ca Edward Norton în Fight Club, tot cu Brad Pitt, alt film maxim!

marți, 26 noiembrie 2013

Doctorița fără felație, gură slobodă la reclamație

Și chiar la fiecare idiot,
Ce stă cu curu să se nască,
Pămîntul, Timpul,Universul,
Trebuie în loc să se oprească?!


   Ca o sinteză a celor 16 ani de lucru cu publicul, voi prezenta astăzi un tipic de client foarte des întîlnit în practică. Acest tipic de client reunește caracteristici de la mai multe alte tipologii, e de o idioțenie și de o prostie, pe cît de clasică, pe atît de completă. 
  
       În primul rînd, sexul și profesia. Haideți să presupunem că v-ați aștepta, ca un astfel de client, să vină din zona rurală, din fundul satului. Niciodată ! În general, cu țăranii autentici nu ai treabă. Ei sunt ghidați de bun simț ca gîștele sălbatice de undele magnetice. Fără să priceapă ce li se întîmplă, ei ajung acolo unde le e destinația. 
  Nu, clientul idiot cel mai răspîndit, cel mai des întîlnit prin zonele în care se lucrează cu publicul, e femeia doctoriță. De cele mai multe ori, de familie. N-am auzit de femei-chirurg.

 Nu vreau să generalizez. Sunt doamne din profesia asta demne de tot respectul. Poate mai multe decît cele care dezamăgesc. Dar în opinia mea -poate greșesc, am voie, corectați-mă- ponderea merelor stricate de tipul celor descrise mai jos a devenit supărătoare în coșul public. Pentru sănătatea noastră, în cele ce urmează, vreau să le împiedic să le strice pe cele bune.

Nu prea contează vîrsta, am observat. Important e să fi terminat facultatea. Dacă e încă studentă, are parte de foarte mult sex, ceea ce o ține într-o stare ceva mai letargică. Studentele de la medicină, în special, sunt foarte curve. Dacă vă deranjează termenul, puteți să le spuneți nimfomane. Iar dacă sunteți snobi, hipsteri, sau pur și simplu cretini care vor să pară în trend, le numiți ”sexually challenged”. Fenomenul are o explicație foarte simplă: lipsa de personal în spitale. Da, dragilor, criza din sănătate provoacă sexul pe la spate. Sau în orice altă poziție cunoscută de om pînă în zilele noastre. Din cauza lipsei de personal, doctorii stau numai în spital, rimă involuntară, normal. Ca orice om, au și ei nevoie de sex. Din obișnuință, apelează la asistentă. Zic din obișnuință, pentru că, tu, ca doctor ce te afli, după ce operezi 7 zile din 7, cîte 12 ore pe zi și tot ceri asistentei să-ți dea la mînă instrumentele trebuincioase ”-Scalpel! -Bisturiu! -Alcool! -Alcool! -Alcoool...”, e normal ca, atunci cînd simți nevoia de sex, să nu apelezi la mînă, ci tot la ea/ele/ei-mai rar. Nici nu e mare chestie. Oricum, asistentele și studentele cu pricina, văzîndu-i pe acești oprimați ai regimului sanitar cum își petrec cea mai mare parte a vieții cu membrele superioare vîrîte prin pacienți, ajunge să li se pară ceva normal, aproape o operație, atunci cînd constată la vestiar, că un anumit membru penetrant al d-lui profesor explorează științific orificiile dumnealor, viitoare doctorițe și cliente. 
    Și de aici, e ca în bancul acela cu evrei, ”Doamne, salvează doar copii! Dar dacă ai salvat copii, ce să facă aceștia singuri, pînă cresc? Au nevoie de părinți! Și dacă salvezi și părinții, aceștia au nevoie de un sfat de la bătrîni...”.
     Așa și curvele astea: 
   ”Eu nu sînt curvă. Fac sex doar cu domnu doctor. Că na, e doctor, e obișnuit să vadă femei dezbrăcate, nu e nici o rușine în asta. Unde mai pui că e și profesor și voi avea și eu nevoie de niște examene, de niște pile să mă angajez într-un spităluț ceva, poate chiar să-mi deschid un cabinet particoler, unde s-o frec toată ziulica pe banii CNAS și să primesc bumboane și cafele...fată!” 
  Dar după ce se termină studiile, rezidențiatul, și după ce-și găsesc un prostan virgin, cu nasu-n cărți, pe care-l conving că vaginul femeii așa e el, de regulă, un pic mai mare decît garajul de la pompieri, după ce se așează la vilele lor și devin doamne respectabile, începe traversarea deșertului. Nu le mai fute nici dracu! Iar meseria nu e o sursă de satisfacție, un refugiu, o compensație. Femeile de carieră nu se întîlnesc decît în politică, finanțe și corporații, adică exact acolo unde pot face rău altor oameni. În medicină, unde trebuie să faci bine, femeile nu au ce căuta. Atunci încep frustrările, răutatea produsă zilnic de glanda încă nedescoperită a răutății femeiești se adună fără posibilitatea de a refula, vine ciclul, pleacă ciclul, vin bufeurile... femeia aceea devine o apocalipsă ambulantă! Dar cu bani.
  Și pentru că are bani, vine la bancă. Bancherii, zgîrciți pînă la prostie, nu au niciodată suficient personal în bănci. Iar ăla cît este, nu are mijloace de lucru și e foarte prost organizat. Așa că idioata nu găsește la intrare nici covor roșu, nici fanfară, nici WELCOME Ms.Dr., nici un căcat. Ea, care e obișnuită să vadă numai oameni aduși de spate, umiliți și umilindu-se pentru drepturile lor, dînd șpagă pentru ceea ce au plătit deja înzecit, acum nu e băgată în seamă nici măcar c-o zicală de mamă. Ea nu e obișnuită să stea la rînd, nici nu concepe așa ceva. Toată viața ei desfășurîndu-se triunghiular, între cabinet-vilă-mall, ea habar n-are ce e aia respect pentru ceilalți, să-ți aștepți rîndul, și în general, să înțelegi ce se întîmplă în jurul tău. 
  Cum se manifestă un client tipic în această situație? Aproape invariabil, urlă următoarele chestii:
1. ”Dar nu mai e nimeni aici? Unde sunt ceilalți angajați?”
        Fă, proasto! Ce-ți închipui, în puii mei, că stau ascunși în budă sau pe sub birouri ca să nu-ți vadă mecla ta de sugativă bătrînă? A angajat mă-ta personal și nu a spus nimănui? Și la urma-urmei, ce treabă ai tu, rapandulă șpăgară, să ți se dea raportul unde-i X sau unde-i Y? Asta e, ăștia sunt, dacă vrei stai, dacă nu, cară-te-n morții mă-tii cu banii tăi din șpăgi cu tot!
2.”Este personal liber. Pe mine de ce nu mă servesc ăștia care stau degeaba?”
      În primul rînd cere-ți scuze cînd te bășești. Pentru că, de fiecare dată cînd deschizi gura, de fapt, te bășești. Tu nu vorbești, nu gîndești. Doar ți se acumulează niște gaze-n cap, capul fiind al doilea tău cur, și le scoți pe gură. Asta-i tot. Băi idiocretino, în primul rînd că acei oameni care nu au clienți nu înseamnă că stau degeaba, acei oameni au de lucru într-o oră cît n-ai să ai tu toată viața ta de parazit cu țîțe! În al doilea rînd, bouvaco, eu dacă intru într-un spital, pot avea pretenția să mă opereze oricine poartă halat alb p-acolo? Că uite cum stau atîția în halate degeaba, eu de ce trebuie să aștept doar la doctorul ăla? Uite, să mă opereze domnul de acolo...cine, eu? eu nu pot că sunt zugravul... lasă, nu mai căuta pretexte, ești în spital, ai halat, treci în pana mea și pune mîna pe cuțit!
3. ”Mai angajați personal!” 
     Muie.
4.”Eu oricum o să fac reclamație...”, asta după ce, totuși, angajații se dau peste cap și o servesc cumva, nedreptățind ceilalți clienți care așteaptă în mod corect.
    Asta e. I-ai scos pula din gură? atît știe, reclamație. Ea poate exista doar în 2 stări de agregare: futută sau nesatisfăcută. Cum vremea fututului a trecut, trăiește doar pentru a-și reclama condiția de nesatisfăcută.
Doar asta o mai satisface. Și încă ceva: să țină oamenii zile întregi la ușa cabinetului ei, oameni suferinzi, cu probleme adevărate, plătitori de CAS, timp în care ea bîrfește cu Maricica, prietena ei, care a venit să ia o scutire pentru fiu-su, un chiulangiu mediocru. Și după ce termină ea cu Maricica de analizat toate pulile din cartier, de la piscină, de la ultima petrecere a copiilor etc intră și vreun amărăștean oarecare. Atunci îi dă un diagnostic greșit, îi spune că n-are nimic, ia cafeaua și după o vreme constată că trebuie să-l șteargă din baza de date pentru că a murit. Nasol, vor veni mai puțini bani.
  
  Acet tip de client conține: prostie, egoism, idioțenie, infantilism, răutate, lipsa oricărei logici, vanitate, imoralitate. Statutul de client scoate din om tot ce are mai rău. Cînd ești client, ai o anumită putere asupra celui din fața ta. Puterea corupe. De aceea nu veți întîlni clienți de treabă -decît în aparență, ăștia sunt cei mai periculoși- sau conducători umani. Clientul nu vrea, în primul rînd, să fie bine servit. FALS ! Clientul vrea să facă rău altui om pentru simplu fapt că poate. PUNCT.

luni, 25 noiembrie 2013

Diminețile de vară

    E noiembrie tîrziu, e o dimineață neagră, ploioasă și rece, inumană ca un șef corporatist. Bașca, mai e și luni ! Săptămîna de lucru, acest monstru zămislit în cine știe ce abisuri infernale, își deschide gura imensă, trăgîndu-ne în pîntecele ei, în care va trebui să supraviețuim pînă vineri, cînd ne eliberează. După ce ne-a mai digerat un pic, prin părțile esențiale. Vreau să îmi închipui că eliberarea se produce prin gaura aia de pe spate, stilul balenă, nu prin alt orificiu! În concluzie, e un moment bun să vorbim despre diminețile de vară și despre vacanțe.
   Îmi place să mă trezesc devreme. Să confisc zilei 2-3 ore de liniște, ore ale dimineții, doar pentru mine. În general cam asta e tot ce ne rămîne din 24 de ore. Cam atît trăim cît-de-cît.
   Dar diminețile de vară au în plus aerul și încă ceva. E atîta viață, energie, prospețime, în atmosfera unei dimineți de vară! Se simte verdele, se simte albastrul, galbenul...pînă și apusul acelei zile îl poți simți într-o dimineață de vară, atît e de limpede! Magia durează pînă la răsăritul soarelui, cît încă decorul e ireal în lumina lunii. Includem aici, ca bonus, clipele incendierii cerului și norilor. Dacă aș putea sublima o dimineață de vară, transformînd-o într-o licoare cu parfum de tei, liliac și salcîm, cu fum de frunze arse, cu gust de cireșe și căpșuni, caldă ca o ploaie de vară și de culoarea mării, aș avea elixirul tinereții veșnice. Pentru că în diminețile de vară, ochii și sufletul îmi sunt de copil, orice vîrstă aș avea.  Poate e și un reflex Pavlovian pe aici, asocierea cu vacanțele de vară.
   Apropo de vacanțe de vară, îmi aduc aminte ce mult însemna pentru mine vacanța la mare. Marea, litoralul. Părinții m-au dus la mare de pe la doi ani. În fiecare an. Nu îmi mai amintesc, poate să fi sărit un an sau doi. Ăla era miezul vacanței, centrul existenței! Nu existau întrebări, îndoieli, totul era cît se poate de clar: asta e Fericirea. Punct. Treptat, a ajuns să-mi placă, nu doar destinația, ci pur și simplu să călătoresc, cu toate pregătirile și așteptările premergătoare. Într-o vară ne-au anunțat că vom merge la munte, la Bușteni, cred. Eram prin clasa a 6-a, soră-mea printr-a 2-a. Cu aproximație de un an. Timp de două săptămîni, înainte de plecare, ne trezeam devreme, scoteam fotoliile pe balcon, unde improvizam un pat, ne băgam sub pătură înghesuiți unul în altul- erau reci acele dimineți de vară, cred că din cauza comunismului sau a lipsei încălzirii globale, nu mi-e clar - și scrutam depărtările. În aerul ăla curat, albastru și limpede, al dimineților de vară, ne încordam foarte tare imaginația, pardon, privirea, și vedeam munții ! Ba chiar și zăpada de pe creste, uneori. Bine că nu vedeam și capre negre, că ar fi fost grav cazul. Dar asta e o altă poveste.
   Într-o astfel de dimineață de vară am pornit în vacanță spre Sfîntul Gheorghe, Delta Dunării. Butucul mașinii proaspăt reparat, funcționa ireproșabil. Poate mai bine că s-a stricat înainte de plecare. Ce ne făceam dacă rămîneam printr-un cîmp pe undeva, prin Dobrogea?
  Traseul: Iași-Vaslui-Bîrlad-Cuca-Galați, trecem cu bacul-Tulcea, vapor-Sf.Gheorghe, o bere rece. Sincer să fiu, nici pe vapor n-am băut apă, că nu-s melc codobelc să mă duc la Dunăre să beau apă tulbure! Nu.
  Lipovenii au alt cîntecel în Deltă, ceva de genul: și te du la Dunăre, și bea pînă vezi tulbure! Harașo!

Pe scurtătura de la Bîrlad la Galați, numită de noi ”pe la Cuca”, Cuca fiind o localitate cam la mijlocul distanței Bîrlad-Galați, am găsit acest vechi utilaj agricol, odihnindu-se. Se pare că aratul cu MIG-ul nu mai este de actualitate. De fapt, aratul, în general, nu se mai practică pe la noi. Deși cereale se consumă, mai ales la 2,5 litri. Ca să-i fac în ciudă lui Tom Cruise  cu tot Top Gun-ul lui, m-am imortalizat și eu cu acest ”Bottom Gun” autohton. Tot cam de pe vremea filmului cu pricina.


O vorbă din bătrîni spune: Atenție! Nu tot ce zboară e avion și nu tot ce e avion zboară!

duminică, 24 noiembrie 2013

Final previzibil


Încă un episod Anonimul X
   În deschidere, bat un pic cîmpii. Dacă vă interesează doar povestirea, săriți pasajul ăsta, n-are legătură cu nimeni și cu nimic.
  Povestioara asta merită un final. Mai ales că e unul cu happy și cu end.
Am lăsat multe proiecte neterminate.
E împotriva filozofiei mele de viață să termin ce am început. Da, domnilor, puteți să interpretați golănește chestia asta, pe ideea că nu-mi place cu finalizare!
   Viața e prea scurtă și sunt prea multe de experimentat. Odată ce ai început ceva, nu are rost să-ți pierzi timpul cu acel ceva pînă la încheiere. Ai văzut cam despre ce e vorba, gata, hai, altceva! Nimic nu poate fi suficient de interesant de la început pînă la sfîrșit. Doar începuturile pot surprinde, pot emoționa, pot electrocuta viața. Finalurile, în general, lasă în urmă o părere de rău, un regret, ca orice despărțire. A fost frumos, dar s-a terminat. Finalurile sunt duminici.
 Există și o excepție, ca de la orice regulă, bineînțeles. Sfîrșitul suferinței. Deși, nu e chiar o excepție, sfîrșitul suferinței fiind, de fapt, tot un început. Începutul a ceea ce va urma. Suferința în sine e un final în desfășurare, oricît de mult ar dura. Lung, interminabil, dar e totuși un final. Finalul a ceea ce a fost înainte.
    În fine, fiecare se descurcă cum poate pentru a da sens vieții. Am mai spus-o. Viața, în sine, nu are nici un sens. Cîți oameni sunt pe Pămînt? Vreo 7 miliarde. Ei bine, avem 7 miliarde de adevăruri despre viață și nici unul, de fapt. Șapte miliarde de începuturi. În schimb, avem un singur adevăr despre final. Adevăratul final e întotdeauna previzibil.
  De aceea ne plac poveștile, în special cele cu final fericit. Pentru că ne oferă începuturi, ne dau iluzia nemuririi, chiar dacă au un final. Ba chiar de aceea! ”...și au trăit fericiți pînă la adînci bătrînețe, iar de n-au murit, mai trăiesc și astăzi...”. Problemele s-au terminat, nu povestea. Adevărata poveste e cea nespusă și începe odată cu sfîrșitul celei ce merită povestită. După ce Făt Frumos se bate cu Zmeul și o salvează pe prințesă. Ăsta e doar începutul vieții lor fericite, cu copii mulți, cu case, cu palate, cu mașini 4X4, cu amante, cu lux, cu plasme, cu vacanțe în Dubai, Halkidiki, Poiana Brașov și Mamaia. Povestea care ne încîntă pe noi, nu e povestea personajelor. E doar episodul pilot al vieții lor.

   Dar haideți să ne ocupăm și de finalul poveștii noastre, gata, am bătut destul cîmpii.


  Recapitulare: timp de 3 luni am trăit cu dorința, speranța și teama de a nu reuși să plecăm la mare. În seara dinaintea plecării ni s-a stricat mașina.

  Reluăm: ultimul lucru care ne mai rămăsese de făcut înaintea plecării era să spălăm automobilul proprietate personală. Așa că, materializarea fobiei mele din ultimele 3 luni - aceea de nu reuși să plecăm la mare -, s-a produs la acea spălătorie auto. Seara. Am încercat mai multe variante, am dat telefoane, nimic.
  Lucrurile au început să se miște din momentul în care a intrat în scenă patronul spălătoriei. Cică avea în memoria telefonului numărul unui magician care putea desface orice încuietoare. Chiar așa s-a exprimat dl. patron, ” ăsta parcă are iarba-fiarelor!”. Partea proastă era că Liviu Chei (acesta e numele de scenă al meseriașului) nu răspundea la telefon. Amabil, înțelegător, șefu ne-a oferit găzduire peste noapte pentru mașină. De treabă, omu.
 Apoi s-a întîmplat ceva remarcabil: a pornit mașina! Butucul japonez a cedat la insistențele antreprenorului român. Mînă de patron, domle! Ce atinge ea, pornește, funcționează. Karma ni se schimbase. A răspuns la telefon și Liviu Chei. Nu era în oraș, dar urma să ajungă cîndva, spre miezul nopții. Stabilim să ne întîlnim în parcarea din fața blocului meu.
  Cu lacrimi în ochi, în uralele mulțimii, părăsim spălătoria disperării și plecăm spre casă, unde ne aștepta, vălurind de fericire că merge la mare, Toma.
  Împreună cu Stela, ne făceam calcule. Cam cît ne-ar costa reparația. Estimările noastre cele mai sumbre se opreau undeva, pe la 300 de lei. Au urmat două ore grele. De oboseală, de îndoieli în calitățile ”ierbii fiarelor”...
  Pe la miezul nopții a sunat telefonul multașteptat. M-am întîlnit cu Mr.Keys. A venit împreună cu soția, pe post de asistent. Corect, de ce să împartă banii cu altcineva? Dar ce zic eu, numai banii? Că și soțiile astea, dacă le neglijezi prea mult...se întorc la soții lor. A scos butucul din Mitsubishi, și-a împachetat trusa de scule  și soția, le-a băgat într-un Matiz și a dispărut în noapte. 450 lei. Cu alte cuvinte, 100 de euro. M-a prins de nas! Asta e. Noapte, urgență...
  Au urmat încă 2 ore grele și apoi gata! Mașina era ca nouă. Adică foarte scumpă. I-am dat banii și i-am mulțumit sincer lui Liviu Chei. Pe bune!
  Și-am plecat la mare! Și ne-am oprit la o cafea. Iar am plecat la mare! Apoi, o cafea mică...

miercuri, 20 noiembrie 2013

EL DOREL-DO !



Tare ne mai place munca! Ne-am uita la ea ore în șir!...

Europa, România.

Strada Armeană, Iași, noiembrie 2013.

  Dorel și fanii săi: mare reprezentație. Dorel interpretează la rangă și capac de canal o rapsodie de toamnă.
Ca și grad de dificultate suplimentar, canalul e un pic sub asfalt. Asta, deoarece strada pe care se desfășoară reprezentația a fost de curînd asfaltată. Acum va fi spartă din nou deoarece nu știu ce companie (parcă Romtelecomul, dar nu e sigur) s-a gîndit să-și vîre cablurile prin underground, la iernat.
   În acest context, spectacolul la care asistăm se ridică brusc, la alt nivel: operă! Da, urmărim o versiune a ”Troienelor” într-o punere în scenă ce l-ar face pe Andrei Șerban să-și dea cu ranga-n...premii, de invidie.    Priviți aceste gingașe troiene, ce la muncă nu renunță, șase la număr, în cor, ne anunță:” - This is sparta!”, referindu-se la strada proaspăt asfaltată, bineînțeles.
  Cum să nu fie România EL Dorel-Do -ul Europei? Aici totul se poate. Asfaltezi o stradă, asfaltezi și canalele, apoi, după cinci minute o spargi la loc, că uite-așa, am uitat ceva sau n-am fost în stare să comunicăm la timp. E suficient să zici : Dorel, do! și Dorel face. De unde și denumirea: El Dorel-Do!
  Dragă Dorel, nu uita: cu cît mai multe capace, cu atît mai multe șanse de cîștig!
Secretul succesului Dorelian se află în principiul: ”Cel mai deștept cedează primul”.Capacul canalului a cedat și s-a deschis.