Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

marți, 31 decembrie 2013

Dimineți, seri, nopți




sâmbătă, 28 decembrie 2013

Capra cu trei dorințe

     O țărancă-orășancă prinde peștișorul de aur. Peștișorul de aur o măsoară din cap pînă în picioare, scoate un mobil și dă pe apel rapid. Țăranca-orășancă, siderată, încearcă să negocieze:
- Peștișorule, știi, era vorba că îndeplinești trei dorințe...
Peștișorul dă afirmativ din cap în timp ce așteaptă concentrat la telefon. Tresare și vorbește:
-Bă, iar m-a prins una din aia. Da, mă, toate trei, mai întrebi?! Apoi se întoarce cu un zîmbet fals spre duduiță, îi întinde o aripioară de bun rămas și-i spune: eu plec acum, am un pic de treabă. Tu stai aici, imediat vine o mașină de curierat rapid cu toate cele trei dorințe, cu tot ce trebuie, bine?
- Da nici nu ți le-am spus!...se impacientează țăranca-orășancă. Peștișorul o măsoară încă o dată din cap pînă în picioare:
- Nici nu e nevoie.
  Se apleacă spre urechea femeii, îi șoptește ceva, aceasta sare în sus de bucurie, iar peștișorul sare în apă.
Cam după zece minute, apare curierul rapid, parchează, coboară din mașină și-o întreabă:
- Dvs ați comandat un set Miracle Blade, o tigaie Dry Cooker și o saltea Dormeo?...

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cafeaua de weekend

video
     Circulă prin mass-media zilele astea o știre despre arestarea unui tînăr din Arad care nu folosește site-uri gen Mercador și nici rețeaua de verișori pentru a cumpăra sau pentru a vinde cele trebuincioase job-ului său. Pentru simplul motiv că el comercializează bombe artizanale și cumpără pistoale. Mă rog, treaba lui, toți avem probleme la serviciu.
    Știrea a fost preluată, evident, de majoritatea televiziunilor, dar TVR-ul a obținut niște secvențe pe care nici un alt post nu le are. Se pare că tînărul nu opera singur, iar acolitul lui e încă în libertate. Urmăriți bucățica de știre cu imaginile la care ne referim și veți vedea înregistrat în direct complicele infractorului cum persiflează duba poliției!

***
Mă tot freacă la cap facebookul ăsta cu tot felul de invitații stupide la joculețe, prostiuțe, colorătuțe, ace brice și carice. Una dintre cele mai frecvente invitații sună ceva de genul TRY BIRTHDAYS.
Pe sistemul: încearcă, fraiere, alte zile de naștere, că a ta e necîștigătoare! Bun, și dacă încerc și nu-mi plac? Le tot schimb, așa, pînă cînd? În halul ăsta risc să îmbătrînesc într-un an cît alții în 10. Păi să zicem că o fixez peste 2 zile. Sărbătoresc, împlinesc anii, invit lumea la restaurant, apoi mă sucesc. Mai încerc odată și luna viitoare, în altă zi. Și tot așa. Prietenii mă părăsesc, se satură naibii și ei de atîta mulți ani trăiască, iar eu dau faliment îmbogățind restaurante, și mor de bătrînețe în floarea vîrstei, eventual de ziua mea de naștere. Nu mulțumesc, am una cu care m-am obișnuit, bașca vreo două onomastice, mi-ajunge!”.

***

  Să ne aducem aminte de începuturile Divertisului. Pe cînd umorul era natural, de la om din curte, cum s-ar spune. Cum storceau ei din poporul român mustul prostiei, îl fermentau, îl limpezeau și ne serveau diferite sortimente de haz în diverse concentrații, culori și arome. Rîdeam pînă cădeam sub masă!
   Acum umorul e la fel de prost, sintetic și nociv ca băuturile contrafăcute, dar scumpe, din supermarketuri. Umor de import. Păcat. Avem atît de mult potențial autohton, atîta prostie pur românească, păstrată intactă, transmisă din generație în generație, din crîșmă-n crîșmă, din sat la oraș și de la orașe în Parlament, Senat și Președenție! Practic, e bogăția noastră naturală cea mai mare. Ea ne ține în viață, ea ne face să îndurăm aceste vremuri grele.  Cine a înțeles ce potențial uriaș, prostonomic, are țara asta, s-a îmbogățit: Dan Diaconescu, Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vîntu, Adrian Năstase, actualii, foștii și viitorii.
  Practic, de cum ieși pe stradă, înoți în prostie. Așa cum pămîntul pe care nu suntem în stare să-l lucrăm, e mega-roditor, scuipi o sămînță și crește un copac, tot așa, dacă adresezi la întîmplare, o întrebare simplă primului om care-ți iese în cale, obții cele mai cretine răspunsuri. N-ai nevoie de Divertis, poți să-ți produci singur distilatul de prostie numit ”spirit de glumă”.
  Din vox-ul de mai jos (adevărat VAX), țin să evidențiez și să premiez cel mai tare răspuns ever!  
La întrebarea ”ce sărbătorim de Crăciun?”, cel mai concentrat răspuns a fost, citez aproximativ: 
”păi noi sărbătorim așa: prima zi, a doua zi, a treia zi”.



vineri, 20 decembrie 2013

Încă o poveste de Crăciun ep.II

În graba ta spre nicăieri,
Străine, o-clipă-ngăduie-ți răgaz,
Amînă-ți falsele plăceri
Ce se răcesc în frigider sau fierb acum pe aragaz...
LIFE IS AN ILUSION. DEATH IS A CERTITUDE

Căci struna-mi reîncepe a cînta,
Și-aș vrea să-mi cînți și tu în strună,
Să nu ne treacă viețile, așa,
O bere la promoție și-o alună...

   Nefericit Costel! 
   Uitați-vă un pic la el:
   I s-a stricat mașina de spălat.
   Centrala termică azi s-a stricat.
    Casa e plină de gîndaci...
    (nici nu te lasă să te...
     duci la baie)
    Stînd în șpagat și spart la ...
     pungă,
    Că banii sigur n-or s-ajungă!
    ”Sub brad nu am ce să le pun,
     Nici brad nu am, ce să mai spun!
     Nu am pe masă nimic bun...
Vreau înc-o revoluție, nu Crăciun!!!
Ce sărbătoare de rahat.
 Sigur că Dictatorul 
Pe toți  ne-a blestemat. 
Iartă-ne, Ceașcă, proști am fost,
Că de Crăciun te-am împușcat! ”
Așa gîndea Costel.
Un om bun.Care, 
Ca orice om bun,
 De Crăciun,
Simte-așa, un ler, cu funie și săpun!
    Dar vorba lui Hrușcă, tata Lerului, dacă am pornit să colindăm, apăi hai să-i terminăm!
De fapt, cred că asta e vorba lui Bănică Jr, celălalt crăciunel- menestrel. Cel care are datina să intre pe hornurile brunetelor și să le spargă ghiveta. O face lată încă o dată și lungă să le-ajungă, apoi își ia zborul într-o săniuță 4X4, lăsînd în urmă turme de reni încornorați. De asta au renii nasul roșu, că beau de supărare, să uite de Bănică Jr.
Spre deosebire de acești mari artiști ai neamurilor lor, eroul nostru e într-o altă atmosferă. Un pic deprimat, ușor ieșit din spiritul sărbătorilor, lăsînd naibii the most wonderfull time of the year, Costel prinse gîndacul cu hîrtia de ziar/igienică și tocmai se pregătea să-l strivească cu maximă satisfacție/zero zahăr, cînd...nu știu. Să fie de la lovitura cu gresia sub centură? Să fie de la depresie? Halucinație? Gîndacul îi făcu semn să-i dea drumul. Costel, paralizat de uimire, se supuse parcă unei forțe peste puterile sale de înțelegere. Gîndacul intră o secundă sub cadă, de unde ieși, ținînd ceva între piciorușele sale păroase. Între piciorușele din față. Încordîndu-și privirea, Costel reuși să vadă ce ținea acesta în ”mînă”: capul unui alt gîndac, mort,se pare, de ceva vreme. Dar asta nu fu nimic. Senzaționalul/în direct/înregistrat/nici-nu-știți-ce pierdeți se produse în momentul în care, gîndăcelul, privind teatral craniul fostului său tovarăș, începu să recite: 


To be, or not to be – that is the question:
Whether ’tis nobler in the mind to suffer

The slings and arrows of outrageous fortune

Or to take arms against a sea of troubles

And by opposing end them. To die, to sleep ...

- Pe românește, te rog, interveni Costel.

A fi sau a nu fi…Aceasta-i întrebarea.

Mai vrednic oare e să rabzi în cuget

a vitregiei praștii și săgeți , sau arma s-o ridici

asupra mării de griji, și să le curmi ?

Să mori, să dormi… Atît.

- Ce tare ești! Hamlet...sau cum ne prosteam la școală, îi ziceam IZMAN, adică Omul-Izmene. Ne ducea cu clasa la teatru, ne așezam în ultimul rînd și comentam. Deci, ca să înțeleg: care-i întrebarea? Să te mierlești rapid sau să nu te mierlești, dar să stai ca prostu să te mierlească alții încetișor-treptat. Bună întrebare. Mai știi? Mai zi, să văd cum ar fi Șexpir ăsta în zilele noastre. Un pic de cultură postrevoluționară!

Și printr-un somn să curmi durerea din inimă...
- Farmacia inimii, Catena...
și droaia de izbeliști ce-s date cărnii. 
-La Selgros au cea mai bună carne.
Este-o încheiere cucernic de dorit.
Să mori, să dormi. Și poate să visezi. 
- Te uiți prea mult la teleșoping. La ăia cu Dormeo.

Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu-acesta-al morții
cînd ne-au lepădat hoitul muritor? 
- Vise...somnul morții...bă, caradașcule, frateee, ești pe etnobotanice, gen? Frățică, mai dă-mi o bucățică...

La asta se cuvine a cugeta.
De-aceea, viața e năpastă.
Altfel cine-ar mai răbda a lumii bice și ocări,...
-Bice și carice, vorbești ca un popă, frate. Ia zi drept, vă plătește Daniel? S-a prins preafericitul că lumea nu mai dă drumul la la ușă popilor și acuma bagă gîndaci sfințiți, poate-poate mai ia ceva din cămara omului. Ai venit cu Ajunul sau ce?

...călcîiul tiran, disprețul omului trufaș,
chinul iubirii-n van, zăbava legii, neobrăzarea cîrmuirii,
scîrba ce-o zvîrlu cei nevrednici celor vrednici,...
-Hopa... Dan Puric?!...Puric s-a reîncarnat în gîndac?! E un fel de evoluție, dacă stai să te gîndești...

cînd însuși ar putea să-și facă seama
doar c-un pumnal?
- Las-o baltă, frate. A încercat Adrian Năstase cu un pistol și n-a reușit, tu zici de lamă?Acuma, ce-i drept, ăla avea prin casă doar chinezării ieftine, normal că n-a funcționat. Poate dacă ai un pumnal de firmă, de la IKEA, de acolo de pe unde ești tu, Hamlete frate, poate... 

Cine-ar răbda poveri, gemînd și asudînd sub greul vietii,...
- Uite de asta le-am tăiat eu internetul la copii: numai prostii învățați! Numai gemete, asudături, Acces Direct, Capatos...Bianca Drăgușanu și Daniela Crudu și pleiboi! Atîta știți.Unde sunt emisiunile alea...Ecran de vacanță...Racheta Albă, Cireșarii...ce frumos. Stejara, nu Bianca.Mihaela, nu Daniela...

cît teama a ceva de după moarte,
tărîmul neaflat, de unde nimeni
nu se întoarce, ne-ncâlcește vrerea.
-Auzi, da Șecspir ăsta,scria pentru THE SUN? Adică englejii se tem că românii și bulgarii le încîlcește treaba dacă le dau vize; adică vin amărăștenii de după moartea asta de foame din țările lor și nu mai pleacă înapoi. Normal că nimeni nu se mai întoarce, la ce dracu să te întorci, nu vezi că ăștia ne îngroapă țara, îi dau foc și-și fac ness din cenușa ei?
și mai curînd răbdăm aceste rele
decît zburăm spre alte neștiute.
- Bă, aici a zis-o bine englezu: proști suntem! Stăm aici și răbdăm ca fraierii, în loc să zburăm cu un low-cost unde vedem cu ochii...
  
Astfel mișei pe toți ne face gîndul:...
Ăștia de la Gîndul nu gîndesc?! ...punct Info, punct RO și toate punctele mă-sii, că dacă îl au pe cetepeu, pot să mănînce ce rahat vor ei? Îi dau în judecată. Da cine se cred ei să ne facă mișei pe toți? Ce-i asta, revista lui Vadim, România Mare?  Nu zic că nu merităm, dar orișicît.

și-astfel al hotărîrii proaspăt chip
se gălbejește-n umbra cugetării.
- Aici, cu o metaforă de zile mari- da eu m-am prins, ai văzut?-, într-o formă demnă de tinerețea lui Maradona, maestrul Shakespeare se referă  hotărîrile cugetate de Guvern sunt cam gălbejite, mai ales după vizita primului ministru chinez...dacă înțelegi ce vreau să zic...

Iar marile, înaltele avînturi…
de-aceea se abat din cursul lor…
Și numele de faptă-l pierd.
- Clar. Marile vînturi rămîn la noi. Da` marile proiecte meseriașe, alea pe lovele adevărate, prostu` de Șova le dă la chineji. Pînă și un englez mort de sute de ani, recitat de un gîndac, își dă seama că țara-i vîndută.
  Bă, insectule, ești supertare! Nu credeam că Hamlet se referă exact la România și mai exact, la perioada asta! Ce Nostradamus, mayași, mama Omida, Carmen Hara...prostii! Shakespeare, tată...Englezu e miezu! 
Gîndăcel, ba nu, Gîndămel Gibson, meriți aplauze! 
Și...POC! Costel strivi gîndacul cu palmele în foaia de ziar. Apoi desfăcu ziarul pentru a verifica dacă aplauzele au ajuns la sufletul artistului. Acesta, împrăștiat ca orice artist, se nimerise încadrat de o poză din ziar cu chenar negru. Sub poză, un anunț cu litere îngroșate: A murit un mare actor: Nae Lăzărescu. Îl aruncă în WC și trase apa. 
Sărmanul Yorick!
 va urma



        
    

joi, 19 decembrie 2013

Încă o poveste de Crăciun

     Crăciunul vine doar în țările în care, de Crăciun, îți îngheață și jarul de la țigară. Unde e cald, nu există Crăciun. Nu există nici brazi. Nu s-ar justifica nici hainele groase ale lui Moș Crăciun. Iar un Moș la bustul gol ar primi repede interdicție să se apropie de copii. Da, să zicem că ar putea fi înlocuit de un salvamar gen Radu Mazăre, ca să arate mai bine în costum de baie, roșu cu blăniță albă (dar vopsită neagră ca să pară veșnic tînăr), dar în acest caz jucăriile ar avea toate ”+18” pe cutie. Și n-ar mai fi o sărbătoare a copiilor și a familiei, ci dimpotrivă.

Lucru hotărît, Crăciunul nu vine în Dubai. Nu vine în Thailanda sau Egipt. Desigur, se prostesc și ei cum pot în perioada asta a anului, dar chiar n-au nici o legătură cu această sărbătoare. Ok, nici în celelalte țări, această sărbătoare nu mai are nici o legătură cu ea însăși, fiind, bineînțeles, mutilată de consumeriști, asociată pavlovian cu shoppingul irațional, singura distracție pe care o mai pricepe creierul îndobitocit al lui Homo Retardus Consumeris. Ca toate sărbătorile, dealtfel.
   Povestea noastră de Crăciun, ca orice poveste serioasă pe acest subiect, se va desfășura într-un areal geografic cu temperaturi normale pentru această perioadă a anului, cum ar spune cu tristețea și seriozitatea-i obișnuită, d-na Romica Jurca. Adică pe un frig de ăla, de-i rămîn buzele lui Gîdea lipite de fesa dreaptă a lui Voiculescu, mai ceva ca limba lui Mircea Badea (din gura presei), pe fesa stîngă a aceluiași bogat turnător. În treacăt fie spus, Ghines Buci i-a respins cererea de înscriere a Varanului, ca singurul om din lume care, pe lîngă mușchii fesieri, are și o pereche de mușchi co-fesieri. Cică ăsta nu-i nici un record, mai sunt o groază de dă-știa, pupincuriști și pupațiîncuriști, mai ales prin multinaționale, unde e principalul criteriu de promovare. Criteriul secundar e nepotismul. Aho, aho, copii și frați, unchi, mătuși, nepoți și tați! Chiar din cele mai vechi timpuri, urăturile românești promovau nepotismul, se vede treaba.
  Revenim la poveste.
Așadar, e frig. Eroul nostru se numește, normal, Costel. E născut pe vremea lui Ceaușescu, așa că părinții l-au botezat, banal, Constantin. Ce să-i faci, încă nu se mergea la căpșuni în Spania sau la șters babe la cur în Italia. Și nici nu ne năpădiseră în halul acesta telenovelele, încît pe copii să-i cheme Raul, Denis, Ricardo, Roberto sau Fernando.
Vă imaginați? ”Nero, n-ai un foc?”sau”Newton, puiule, vrei un măr?”
  Era aproape de Crăciun. Dimineața, devreme. Costel, pe jumătate adormit, stătea pe budă și medita la semnificația Crăciunului. La cît de frumos ar trebui să fie. La miracolul său. La speranța care ar trebui să renască. La nașterea...”Cristosu mă-tii de gîndac!”. Un musafir mare și negru tocmai ieșise de sub cadă și-l sfida de la jumătate de metru, parcă știind că omul din fața lui e într-una din cele 2 situații în care nu-și poate abandona scaunul: ori se cacă, ori e parlamentar. Două situații diferite, dar care au în comun mai multe elemente decît ar fi normal și de dorit. Totuși, gîndacul apreciase un pic eronat situația. Superimunitatea de care credea că se bucură în acel moment, nu era tocmai împărtășită și de Costel. Acesta, revoltat ca ambasadele străine, se hotărî să acționeze. Rupse o bucățică de ziar (sau de hîrtie igienică, în funcție de utilizare) și porni la luptă. Absorbit de cruciada în care se avîntase, nu auzi că, un etaj mai sus, vecina intrase în baie. Vecina auzi, în schimb, că, un etaj mai jos, istoria nu se scria pașnic, așa că făcu liniște și ciuli urechile. Vocea lui Costel răzbătea nestingherită prin spațiul destinat țevilor de apă, spațiu cunoscut popular și sub denumirea de ”GHEU”. Un fel de rețea de socializare primitivă, dar foarte des întîlnită în blocurile de construcție comunistă. ”-Nu vrei să stai, nu vrei...POC! lasă că te prind eu tura asta...POC! tu și ai tăi v-ați bătut joc de mine de cînd ne-am mutat! POC! Vă omor pe toți! Lasă că-l plătesc eu pe unul să vină să vă termine! Plec în concediu și cînd mă întorc...gata!POC! S-a terminat cu tine, cu mă-ta, cu tactu și toți frații tăi negrii!...”.
   Vecina se îngălbenise. Costel continua să vîneze gîndacul. Între timp mai apăruse unul. ”-Ăsta cine mai e?! Încă unul?! POC! Nesimțiților! Vă înmulțiți în casa mea, în fața mea?! POC!”. La un moment dat, i se păru că simte ceva pe posteriorul său gol. ”Uite bă, ăsta-mi umblă pe la spate! Ce cauți bă, vrei să intri în curu meu?”. Vecina fugi să-l trezească pe bărbatu-său. Tîrzior, am spune, deoarece în baia lui Costel, lucrurile se liniștiră brusc. Din cauza unei mișcări greșite și datorită carosabilului umed, Costel alunecă în șpagat cam ca Van Damme pe camioane, însă mult mai repede și mai pe gresie. Rezultatul fu o aterizare dureroasă, care-i aduse aminte că trebuie să cumpere globuri. Pentru că alea vechi -simțea el, așa- s-au cam spart!
-va urma-

duminică, 1 decembrie 2013

LASER, FRATE!

De ce românii consideră patriotismul o mare flatulare

        Cred că e o chestiune ce ține de liberul arbitru. Deși marea majoritate o neagă și o reneagă din cauza situației economice, ea există. România. Așa s-a scris istoria. Acest spațiu geografic poartă această denumire. Sunt țări -mult mai puține decît ne-am fi dorit, dar mai multe decît ne-ar da dreptul să ne considerăm în mod excepțional nenorociți ai sorții - dar sunt țări ai căror cetățeni o duc mai rău decît noi. Mult mai rău. Și sunt și negri. Bine, pe ei uneori îi viziteaza Angelina Jolie, nu mumia lui Brijit Bardot.        
       Desigur, nu există nici un studiu științific serios care să ateste că oamenii născuți într-o anumită țară, au undeva, la baza ADN-ului, culorile drapelului național. Nu suntem români, nemți sau americani din naștere. ”M-am născut în România. Ce țară de căcat! Lasă că plec eu de la țăranii ăștia cu care nu am nimic în comun, la civilizații ăia, care mă înțeleg și mă apreciază la justa mea valoare„... În două săptămîni uit și limba. Asta auzi foarte des. E și asta o opțiune individuală, e o chestiune ce ține de liberul arbitru. Ba, de foarte multe ori, românul, chiar nu are de ales.
     Însă, cei plecați, recunosc la un moment dat că nici asta nu e soluția. Da, ziua de mâine e mai sigură. Coșul de cumpărături e mai plin. Dar în ochi...în ochi e un gol, un vid ce se vede pînă în suflet. Am reîntîlnit de curînd 2 prieteni dragi stabiliți de mulți ani în State. Bine și f. bine situați material, absolut de neconceput de bine pt noi. Elementul comun care m-a izbit a fost cel de...nu știu cum să-i spun, de animal de zoo. Sătul, dar fără viață. Privirea aceea goală, moartă, o nesiguranță, o grabă în gesturi, un ”ceva” lipsă în permanență, o stare de veșnică așteptare a ceva pierdut pentru totdeauna. Ei nu aparțin acelui loc și nu vor aparține niciodată cu adevărat. Poate copii lor, dacă nu chiar nepoții. Dar nici nu mai au o legătură suficient de bine vascularizată cu țara în care s-au născut.
    Am fost plecat 2 săptămîni în străinătate acum cîțiva ani. Mi-a rămas, ca experiență de viață, undeva în top 5, ca să zic așa. Printre experiențele plăcute, bineînțeles. Totuși, în acele zile, într-una dintre nopți, am visat că eram la o nuntă românească, cu muzică populară și cu toți prietenii. Ca să fiu sincer, deși urăsc nunțile și muzica populară, m-am simțit extraordinar. Veți spune că, oricum te simți bine, doar cînd vezi că se mai nenorocește și altul, așa, ca tine! Nu nu e asta, mi-era dor de locurile în care m-am format și pe care le înțeleg cel mai bine.
     Cred că limba învățată de la țîța mamii te leagă de poporul tău cel mai mult. Dincolo de cuvinte, vorba cîntecului, dincolo de gramatică, limba unui popor are o parte nerostită, are un suflet al ei pe care doar vorbitorul nativ o înțelege. Culmea! Nu cuvintele ne transmit adevăratul mesaj, ci tocmai tăcerile dintre ele, lungimea pauzelor și sentimentele ce rămîn în aer în mod magic după ce matrițele grele, de fontă, ale cuvintelor ce le-au dat forme, au căzut și s-au sfărîmat în colbul timpului.
     Cum trebuie să sărbătorim ziua României? Nu trebuie. Dacă nu simți acum asta, e ok. Cred,totuși, că la fel de corect ar fi ca, dacă nu o sărbătorești, nici să nu o înjuri. Nu ai dreptul. Înjură guvernul, politicienii, hoții, corupții, cocalarii, nesimțiții, maneliștii, turnătorii, aroganții, profitorii, becalii, drăgușancile. Dar aceștia nu sunt România. Capra vecinului, Miorița, ”merge și așa”, Dorel, mititeii, statul la terasă, personajele lui Caragiale, nu sunt România. România poate fi o zi de iarnă în care te-ai îndrăgostit. Poate fi cartierul în care ai copilărit. Poate fi strada pe care ai locuit cînd ți s-a născut primul copil. Cimitirul unde aprinzi o lumînare bunicilor, părinților, prietenilor. E o chestiune ce ține de liberul arbitru, o opțiune individuală.
   Dar s-ar putea să avem o surpriză extrem de plăcută, la nivel colectiv, dacă, odată, de un orecare 1 Decembrie, am încerca să punem lumînările aprinse în tort și să petrecem din tot sufletul, decît să continuăm să le înfingem, individual, în păhărelul cu colivă, să stăm singurei fiecare în pătrățica lui pentru care plătim rate și să ne înjurăm între noi întru prosperitatea și satisfacția celorlalți baci ungureni, americani, ruși și de ce naționalități doriți, care ne mănîncă de zeci de ani miorițele, lăsîndu-ne nouă fasolea, ca delicatesă aniversară. De asta avem impresia că patriotismul e un sentiment bășit.