Încă o poveste de Crăciun

     Crăciunul vine doar în țările în care, de Crăciun, îți îngheață și jarul de la țigară. Unde e cald, nu există Crăciun. Nu există nici brazi. Nu s-ar justifica nici hainele groase ale lui Moș Crăciun. Iar un Moș la bustul gol ar primi repede interdicție să se apropie de copii. Da, să zicem că ar putea fi înlocuit de un salvamar gen Radu Mazăre, ca să arate mai bine în costum de baie, roșu cu blăniță albă (dar vopsită neagră ca să pară veșnic tînăr), dar în acest caz jucăriile ar avea toate ”+18” pe cutie. Și n-ar mai fi o sărbătoare a copiilor și a familiei, ci dimpotrivă.

Lucru hotărît, Crăciunul nu vine în Dubai. Nu vine în Thailanda sau Egipt. Desigur, se prostesc și ei cum pot în perioada asta a anului, dar chiar n-au nici o legătură cu această sărbătoare. Ok, nici în celelalte țări, această sărbătoare nu mai are nici o legătură cu ea însăși, fiind, bineînțeles, mutilată de consumeriști, asociată pavlovian cu shoppingul irațional, singura distracție pe care o mai pricepe creierul îndobitocit al lui Homo Retardus Consumeris. Ca toate sărbătorile, dealtfel.
   Povestea noastră de Crăciun, ca orice poveste serioasă pe acest subiect, se va desfășura într-un areal geografic cu temperaturi normale pentru această perioadă a anului, cum ar spune cu tristețea și seriozitatea-i obișnuită, d-na Romica Jurca. Adică pe un frig de ăla, de-i rămîn buzele lui Gîdea lipite de fesa dreaptă a lui Voiculescu, mai ceva ca limba lui Mircea Badea (din gura presei), pe fesa stîngă a aceluiași bogat turnător. În treacăt fie spus, Ghines Buci i-a respins cererea de înscriere a Varanului, ca singurul om din lume care, pe lîngă mușchii fesieri, are și o pereche de mușchi co-fesieri. Cică ăsta nu-i nici un record, mai sunt o groază de dă-știa, pupincuriști și pupațiîncuriști, mai ales prin multinaționale, unde e principalul criteriu de promovare. Criteriul secundar e nepotismul. Aho, aho, copii și frați, unchi, mătuși, nepoți și tați! Chiar din cele mai vechi timpuri, urăturile românești promovau nepotismul, se vede treaba.
  Revenim la poveste.
Așadar, e frig. Eroul nostru se numește, normal, Costel. E născut pe vremea lui Ceaușescu, așa că părinții l-au botezat, banal, Constantin. Ce să-i faci, încă nu se mergea la căpșuni în Spania sau la șters babe la cur în Italia. Și nici nu ne năpădiseră în halul acesta telenovelele, încît pe copii să-i cheme Raul, Denis, Ricardo, Roberto sau Fernando.

Vă imaginați? ”Nero, n-ai un foc?”sau”Newton, puiule, vrei un măr?”

  Era aproape de Crăciun. Dimineața, devreme. Costel, pe jumătate adormit, stătea pe budă și medita la semnificația Crăciunului. La cît de frumos ar trebui să fie. La miracolul său. La speranța care ar trebui să renască. La nașterea...”Cristosu mă-tii de gîndac!”. Un musafir mare și negru tocmai ieșise de sub cadă și-l sfida de la jumătate de metru, parcă știind că omul din fața lui e într-una din cele 2 situații în care nu-și poate abandona scaunul: ori se cacă, ori e parlamentar. Două situații diferite, dar care au în comun mai multe elemente decît ar fi normal și de dorit. Totuși, gîndacul apreciase un pic eronat situația. Superimunitatea de care credea că se bucură în acel moment, nu era tocmai împărtășită și de Costel. Acesta, revoltat ca ambasadele străine, se hotărî să acționeze. Rupse o bucățică de ziar (sau de hîrtie igienică, în funcție de utilizare) și porni la luptă. Absorbit de cruciada în care se avîntase, nu auzi că, un etaj mai sus, vecina intrase în baie. Vecina auzi, în schimb, că, un etaj mai jos, istoria nu se scria pașnic, așa că făcu liniște și ciuli urechile. Vocea lui Costel răzbătea nestingherită prin spațiul destinat țevilor de apă, spațiu cunoscut popular și sub denumirea de ”GHEU”. Un fel de rețea de socializare primitivă, dar foarte des întîlnită în blocurile de construcție comunistă. ”-Nu vrei să stai, nu vrei...POC! lasă că te prind eu tura asta...POC! tu și ai tăi v-ați bătut joc de mine de cînd ne-am mutat! POC! Vă omor pe toți! Lasă că-l plătesc eu pe unul să vină să vă termine! Plec în concediu și cînd mă întorc...gata!POC! S-a terminat cu tine, cu mă-ta, cu tactu și toți frații tăi negrii!...”.
   Vecina se îngălbenise. Costel continua să vîneze gîndacul. Între timp mai apăruse unul. ”-Ăsta cine mai e?! Încă unul?! POC! Nesimțiților! Vă înmulțiți în casa mea, în fața mea?! POC!”. La un moment dat, i se păru că simte ceva pe posteriorul său gol. ”Uite bă, ăsta-mi umblă pe la spate! Ce cauți bă, vrei să intri în curu meu?”. Vecina fugi să-l trezească pe bărbatu-său. Tîrzior, am spune, deoarece în baia lui Costel, lucrurile se liniștiră brusc. Din cauza unei mișcări greșite și datorită carosabilului umed, Costel alunecă în șpagat cam ca Van Damme pe camioane, însă mult mai repede și mai pe gresie. Rezultatul fu o aterizare dureroasă, care-i aduse aminte că trebuie să cumpere globuri. Pentru că alea vechi -simțea el, așa- s-au cam spart!

-va urma-