Mă iubește animalele

  Am nişte vecini care au cîini. Cum s-ar zice, iubitori de animale. Vecinii, nu cîinii.

Înafară de cîini, acești vecini mai cresc pe lîngă casă şi nişte copii, am observat. Cum s-ar zice, stăpîni pe nişte fragede destine. Aici mă refer la copii.

 În fiecare zi îi văd plimbîndu-şi cîinii. De cîteva ori pe zi. Niciodată nu i-am văzut plimbîndu-şi copii. Poate îi lasă să le păzească apartamentele în timp ce dumnealor îşi plimbă cîinii : ”Atenție, copil rău!”. Poate au lucruri valoroase în respectivele apartamente. Valoroase conform definiției lor. Poate şi cîinii sunt valorosi, de rasă. Copii nu sunt valoroşi. Nu sunt accesorii care să provoace ”decesuri” de oftică la dușmani. Dimpotrivă, costă.

 Hai, cît sunt mici, îți mai folosesc la ceva: îi mai pui pe facebook, pînă pe la un an jumate sunt magneți de laicuri. Sau îţi mai faci o cunoştinţă pe la kids-land printre ceilalţi părinţi. Un amantlîc, un afacerlîc, ceva, acolo, de umplut timpul între soamne. Timpul ăla, pe care îl confundăm cu viața.
Cînd mai cresc un pic, dar cît sînt tot fără păr la...tabletă, te mai mîndreşti cu „rezultatele tale” la olimpiadele lor. Dar, după ce îţi fură prima sută din portofel şi se apucă să tragă pe nară copilăria pe care i-ai făcut-o praf, tot un cîine e mai bun, nu-i aşa? Nu, dobitocule, nu-i aşa.

 Iubitorii de animale nu sunt toți nişte oameni sensibili, capabili de ceva mai multă iubire decît noi, ăştilalţi.
Acești plimbători matinali de cîini sunt nişte iubitori de ei înşişi, nişte oameni singuri, narcisişti, comozi, intoleranți. Ei nu suportă să fie contrazişi, nu sunt în stare să aibă o dezbatere de idei, nu le place să gîndească, nu tolerează să fie criticaţi. Ei nu înțeleg lumea și nu îi interesează să o înțeleagă, dețin un singur adevăr, al lor. Restul e doar un deranj inutil. Au mult din profilul psihologic al dictatorilor şi al proştilor totodată. Faptul că o fiinţă vie îi ascultă orbește, îi satisface pe deplin. Ei nu își iubesc cîinii, ci iubesc modul necondiționat în care aceștia li se supun, ceea ce îi face inferiori propriei potăi. Au găsit o zonă de confort, fără provocări, fără surprize, în care, probabil, se simt mai la adăpost. 
Ceea ce le dorim și noi: mulţi ani la adăpost! La adăpostul de animale.

Unde, au toate șansele să-și petreacă bătrînețile, molfăind oase și păpiță de căței. Deoarece nu vor avea pensie. Cîinii nu muncesc să plătească pensii și contribuții la sănătate. Copii fac asta. Cînd cresc mari. Dar acei copii lăsați singuri la televizor sau la calculator, din prea multă iubire de animale, vor pleca în alte țări, unde oamenii își plimbă, cu prioritate, copii.