Zgura verde de acasă

Băi, da chiar nimeni nu-i spune o vorbă bună și Serenei?!...că e și ea un suflețel, acolo...ia să fiu eu singurul român care sare, consolator, fileul: fato, nu-i dracul chiar atît de negru! Scuze, nu am vrut să fac nici o aluzie! Hai să încerc altfel: și bărbații plîng cîteodată...Sorry! Nu mai plînge, că pătezi cu rimel tricoul original de pe tine. Și e păcat, pentru că e alb...mai bine renunț, nici asta n-a ieșit prea grozav.
Lasă, Sere, nu te mai plînge că ai pierdut pe serviciul tău. În România avem o vorbă: bine că ai serviciu!
`Zgura mamii lor de singaporezi cu turneul lor cu tot! După turneul ăsta, toți polițiștii din SUA își vor cumpăra rachete de tenis. Atît au înțeles ei, că așa e legal să bați negrii.
În vorbe, România, e ”OLE!!!OLE!!!OLE!!!URAAA!!!” pentru Simona Halep.
În fapte, o răzbună cu vîrf, îndesat, game, set și meci pe Serena Williams”: lasă, Simona, că te întorci tu acasă, la mizeria noastră de zi cu zi! Nu ți-am dat nimic, nu te-am ajutat cu nimic, ți-am pus cîte piedici am putut, dar cînd ai reușit împotriva tuturor românismelor, tare ne mai împodobim cu tine!
Și-ți mai luăm și din bani, ceva, impozite, acolo. Sacrificiul tău, cîștigul nostru.
Apropo, vă rog, terminați cu glumițe de genul ”Serena e neagră de supărare”, ”Serena go bananas”, ”Black tragic woman”, ”Cine mi-a bătut maimuța”, ”Singapoor Serena”...nu că ar fi discriminatorii, dar sunt slabe și răsuflate rău de tot.
 Serena, fii bărbată!

Charlie

Oare ce mai faci, tu, Charlie?

     Într-o oarecare după-amiază, anul acesta, la mare, stăteam liniștit pe plajă, port al gîndurilor mele, privind cum dispar în zare, după orizont, catargele clipelor fără de întoarcere ale vacanței de vară. Frumos, nu? V-am spart un pic. Stela și Toma se bălăceau fericiți-uitați-vă la ei!-în apa caldă a sfîrșitului de august.

Concediu. Litoral. Apus de soare la mare. Cer senin. Într-un cuvînt, naufragiu. Unul dintre momentele alea pe care ți le dorești să țină o veșnicie.
  Și slavă Domnului, nu țin. Mereu se întîmplă ceva.
   Ca un băiat simțit ce sunt, am simțit la un moment dat că îmi umblă, pe la spate, cineva pe cearceaf. Cine credeți  că ar fi putut fi? Cine ar fi dorit să vină lîngă mine, pe plajă, pentru a se freca de picioarele mele? Pentru a-mi mînca din palmă? Pentru a-i mîngîia blănița? Pentru a mă linge drăgăstos? Ia ghici. Știu că vă gîndiți cu toții la Mădălina Ghenea. Nu. Sophia Vergara? Nici. Fete de Miami Beach, nu vin ele la Saturn, pentru-o bere și doi mici...        

Fetelor, vă fac cadou o blăniță! V-o dau cu tot cu cățel!

 

    Văd o umbră, imediat apare și posesorul ei, un cățel Bond. Vagabond. Foarte familiar, s-a învîrtit pe lîngă mine, a mai aranjat un pic obiectele noastre de plajă, s-a mai înfipt oleacă în plasa în care se afla echipamentul de scufundare al lui Toma, a mai tras de tricourile ce zăceau împăturite la capul cearceafului, după care, s-a făcut covrig, fix în mijlocul acelui mic spațiu textil amenajat de familia Ciobotenco la malul Mării Negre, cu un tupeu de parcă ar fi fost cel puțin Putin în peninsula Crimeea.
  N-am știut ce să fac. M-am uitat la el indignat, cu o privire de genul ”Alo, dar ce-i aici, sat fără...pardon, cearceaf fără cîini?”. Mi-a întors sictirit privirea: ”Not anymore”. Prin urmare, cel mai inteligent lucru care mi-a venit atunci, în minte, să-l fac, a fost să întind stîngaci, mîna, să-l mîngîi timid și să rostesc în șoaptă, ca să nu-l deranjez, cuvintele magice: ”Cuțu-cuțu”. A ridicat o sprînceană la modul ”Lasă că știu eu, asta le zici tuturor cîinilor la prima întîlnire”. Bun pînă aici.

      Nu că nu-mi plac cîinii. Nu mai redeschid discuția. Dar nu știu cum să comunic cu cineva care are un cu totul alt sistem de valori. Alte obiceiuri. Cu cineva care își linge testicolele în public și nu are nici o problemă cu asta, ba chiar este considerat adorabil. Se spune că maximum de inteligență la care ajunge un cîine este undeva, la nivelul unui copil de 2 ani. Nu ni se spune despre ce copil e vorba. Că dacă e Mozart e una, dacă e Dan Șova, e alta. Oricum, nici la capitolul ”copii” nu mă descurc cine știe ce. Nu-mi place să mă strîmb și să repet ca un retardat o întrebare de genul ”Cine e o prințesă? cine e o prințesă? tu ești o prințesă? Prințesă mică și scumpă!...” și apoi să-i agresez obrăjorii. De asta sunt mulți oameni tîmpiți cînd ajung la maturitate. Influențe din copilărie.

Apropo, cam la două minute după ce vagabondul cu aer de Charlie Chaplin s-a instalat pe cearceaf ... tolerîndu-mi prezența, au apărut copii. Copii turiștilor. Așa-s turiștii români, cînd nu fac turism, fac copii, cînd fac turism, fac copii. F*ck și ei ce pot, asta e, dacă nu-s bani de altă distracție...așa că mă împresoară copii: ”-Nenea, e cățelul dumneavoastră? Ce drăguț e! Putem să ne jucăm cu el? ”. ”Să ne jucăm cu el” înseamnă, pentru copii, altceva decît mîngîierea ușoară, sau fluturatul unui băț pe sub năsucul lui umed. Nu. Copii au un fel drăgălașo-brutal de a se juca cu păpușile. Ați observat că acestea ajung repede bucăți, aproape imediat după ce au fost extrase, cu un strigăt de fericire, din cutia de cadou? Strigătul de fericire se transformă după 5 minute în urlet de supărare ”Taaaati, s-a stlicaaat...lepală! LEPALĂĂĂ!!!”.
Cam așa s-au jucat și copii de pe plajă cu Charlie. Spre disperarea cățelului. Care i-a suportat o bucată, i-a înțeles el cît i-a înțeles, pînă cînd s-a săturat și a decis că nu mai vrea copii. S-a refugiat înapoi pe cearceaful nostru.
  Între timp, au ieșit din spuma mării Stela și Toma. Cu reală simpatie pentru vagabondul blănos, Stela mi-a recomandat să scap cît mai repede de acel depozit ambulant de purici. Drept pentru care, i-am comunicat lui Charlie că sunt însurat și că asta va fi un impediment serios în calea relației noastre. Am crezut că va suferi ca un cîine, dar nu s-a sinchisit. Cred că, în sinea lui, nici el nu-și dorea mai mult decît un partaj rapid, în urma căruia, lui, să-i rămînă cearceaful. Restul lucrurilor puteam să le păstrez. Nu mi-a convenit atitudinea asta. Eu aveam o hotărîre judecătorească definitivă din partea familiei, în baza căreia am trecut la evacuare silită. Adicătelea, marș de pe cearșaf! Am încercat să iau cățălul în brațe, l-am luat, s-a speriat și mi-a capsat un pic mîna, cu colții. L-am scăpat cam de la un metru. A schelălăit, mi-a aruncat o privire ucigătoare și s-a îndepărtat un pic, șchiopătînd ușor. Toți ochii de pe litoralul din Saturn s-au întors, acuzatori spre subsemnatul . Bubicooo!...O duduie formal-hippioată-intelectual-protestatară, ivită de nicăieri, practic întrupată din acea situație de criză,  i-a masat un pic lăbuța, împroșcîndu-mă cu acuze voalate, dar cu zîmbetul pe buze. Cred că dacă ar fi avut cu cine, măcar încă una ca ea, ar fi ieșit pe loc în stradă, chiar acolo, pe plajă. Ce m-ar mai fi pichetat un pic! Tare și-ar mai fi confecționat niște pancarte folosind bețele de la vata de zahăr și cartoanele de la pachetele de țigări : ”Stop fracturării labelor!”, ”Jos labele de pe lăbuțe!”, ”Nu mai stați degeaba, Puneți mîna, salvați laba!”.
Uite-așa, s-a dus naibii liniștea mea, devorat de remușcări, ca un naufragiat de canibali.
   M-am așezat trist pe cearceaful pustiu, port al gîndurilor mele, privindu-mi corăbiile cum se scufundă. În acel moment, nici măcar Mădă Ghenea sau Sofica Vergara,oricît ar fi încercat, nu m-ar fi putut binedispune.
Dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut, măcar, să încerce!

Stați liniștiți. Charlie e bine. L-am văzut a doua zi plimbîndu-se cu fratele lui mai mare, presupun, semănau foarte bine. M-a durut un pic pentru că s-a făcut că nu mă cunoaște, deși sunt sigur că m-a văzut. A mai căzut un mit: ”Cu bucata mea de pîine/Am hrănit un om și-un cîine/Cîinele, mă recunoaște/Omul nu mă mai cunoaște.” Prostii! Societatea a decăzut atît de tare, încît pînă și cîinii s-au umanizat.

 În fine, așa sunt relațiile astea care se înfiripă vara, în vacanță, la mare. Trecătoare. Cum se spune, un cîine de-o vară.

                                           

Toma, agresat de țigani pentru două ștrudele

   Zilele trecute, mă sună Toma: ”Tata, azi am avut cea mai tare zi! Am mers cu mașina poliției!”. Am crezut că au avut la școală una dintre acțiunile alea în care un polițist sau un pompier le vorbește copiilor despre cinste, despre pericolul jocului cu focul, despre cum să supraviețuiască traversînd strada printre șoferii dobitoci și retarzi ai zilelor noastre, chestii de genul ăsta. Cu ocazia acestor lecții deschise, copii vizitează vehiculele din dotare ale instituției respective, mai dau o tură cu ele, cam pe aici m-a dus gîndul. Ceva legat de școală plus Poliție. Ba chiar l-am luat și la mișto, puțin, l-am întrebat pentru ce l-au luat, ce a făcut. Nici o clipă nu mi-am imaginat ce se întîmplase, de fapt. Undeva, în subconștient, am remarcat, totuși, în vocea lui, o ușoară gîfîială, o emoție, o uscăciune a gîtului. ”Nu tata, noi urmăream niște hoți! I-am ajutat pe polițiști să prindă niște infractori adevărați! Am mers cu viteză, așa, ca-n filme! Și i-am prins”. Stați puțin: fiul meu, de 11 ani, în mașina poliției, gonind cu viteză după niște infractori adevărați?! Eram la serviciu, normal. M-am așezat, decorul a dispărut din jurul meu. Eram doar eu și vocea lui, încă de copil, din telefon, povestindu-mi dezlînat, ce se întîmplase.
    Seara, după ce am ajuns acasă, am constatat că nu-mi povestise chiar toate detaliile. Poate a uitat, poate a încercat să mă menajeze, știind cîte griji îmi fac de obicei și cît de tare mă supără lucrurile de acest gen. De la Stela am mai aflat cîteva detalii destul de importante.
    Copilul a cumpărat două ștrudele de la chioșcul din școală. Unul pentru el și unul pentru mama lui, pentru că  Stela obișnuiește să mai glumească cu el atunci cînd îl vede mîncînd cu poftă. Odată i-a spus că vrea și ea un ștrudel de la el, de la școală. Tomiță s-a gîndit să-i facă o surpriză. Mi-a povestit la telefon cum doamna de la chioșc i-a împachetat cele două produse de patiserie și cum i le-a dat într-o pungă cu nod. Pentru a nu strivi marfa, Toma nu a pus punga în ghiozdan, ci a ținut-o în mînă, pe drumul spre casă. Aceste amănunte aveau rostul lor în povestire, aveam să înțeleg imediat. Ajuns în fața marketului Billa, a rămas în mînă doar cu nodul. Un țigan, cam de 5-6 ani s-a repezit la el, i-a smuls punga din mînă și a rupt-o la fugă. În loc să-și vadă de treabă, ignorînd faptul că trăim în România și că nu e corect să prigonim țiganii, ci trebuie să-i iubim cu resemnare și să le plătim ajutoare sociale, Toma a fugit după el. Văzîndu-se discriminat, romul a aruncat punga cu ștrudele sub o mașină și a dispărut după colțul Billei. Intolerantul Toma s-a băgat sub mașină și și-a recuperat ștrudelele, mai ales cel pentru mama. Dar hoțul rom s-a reîntors cu întăriri, un țigănoi ceva mai mare, cam de vreo 8-9 ani, din cîte am înțeles. Majoritarul Toma s-a trezit în minoritate. Minoritățile majoritare au început să-l tragă de ghiozdan, să-l îmbrîncească. Acum nu mai voiau doar ștrudele, i-au cerut și bani. Toma a început să țipe la ei.

    Mai are rost să vă spun că nu a intervenit nimeni?... Un copil era agresat într-un loc public, aglomerat, la o oră de vîrf și nimeni nu a zis nici măcar psst. Bă, boilor și vacilor! Jignesc boii și vacile, scuze. Dacă era, în locul lui, unul dintre copii sau nepoții voștri? De asta suntem cine suntem, niște lași, niște proști, niște egoiști! Mor oameni pe stradă - îi lăsăm să putrezească acolo, copii sunt bătuți, drogați, violați, stăpînii își lasă cîinii să se cace fix în mijlocul străzii, și ne facem că nu vedem porcăriile de lîngă noi, fie mai mici, fie mai mari. Fie că unii aruncă chiștoace, fie că alții fură sau dau în cap, totul se petrece sub privirile indiferente ale unor oameni care, altfel, au pretenția să trăiască într-o țară civilizată! Românașul gîndește exact ca prostul ăla de Ponta, e reprezentativă faza în care michimausul ăla, bun-de-nimic, ne explica că nu e treaba guvernului să creeze locuri de muncă. Așa gîndiți toți ponții din țara asta: nu mă implic că mă complic, nu mă afectează-nu mă interesează, nu e treaba mea. Bă pontule, ba e fix treaba ta, ba te afectează de nu te vezi, cretinule! Cum explicați că trăim atît de rău încît plîngem după ăla pe care tot noi l-am împușcat?! Și tot din lașitate și prostie l-am împușcat, nu mai spuneți că a fost necesar fiindcă altfel mureau mai mulți oameni. Prostii! Cum explicați că aceeași și aceeași politicieni ne fură cu zîmbetul pe buze de 25 de ani și noi îi tolerăm, ba chiar îi votăm?! Cum explicați Radu Mazăre?!! Cum explicați Dan Diaconescu?!? Cum explicați că suntem țiganii Europei?! Cum explicați că interlopii conduc țara pe ritm de manele lipind bani pe fruntea președintelui jucător?! Explicați toate astea unui copil de 11 ani. Și apoi aveți pretenția să fie corect, civilizat, să nu plece din țară și să fie patriot. Haideți să recunoaștem: mioriță laie, laie bucălaie, ciobănașul tău, n-are deloc...testicole. Rimă albă despre zile negre.

 Înapoi la pățania Tomii.
     Încălcînd grav tot ce poate să însemne political correctness pe lumea asta, dar ținînd cu îndîrjire de ștrudele, Toma s-a descărcat, țipînd la ei să se ducă în canalele din care au ieșit, că nimic nu fac, la școală nu merg, nu se spală, put și sînt niște hoți jegoși. Cam asta le-a zis copilul, așa, de la obraz. N-au fost foarte afectați, din cîte mi-a descris Toma.
 Acestea fiind zise, băiatul meu reușește să-i fenteze pe borîtani, fuge și vede un polițist. Copilul, tot copil. S-a gîndit că e normal și firesc, ba chiar obligatoriu să se adreseze organului de resort. Polițistul -aici nimic de zis, jos cașcheta!- îl liniștește și apoi îi propune să meargă împreună, cu mașina, să-i prindă. Urmează partea care i-a plăcut lui Tomiță: cursa cu viteză maximă într-o mașină de poliție! Mai tare ca orice joc video.
 Vînătoarea a avut succes: unul dintre canaliști e capturat undeva, într-un parc, în spatele marketului. Chiar cel mic, cel care smulsese punga din mîna lui Toma. Îndrăznesc să presupun că respectivul sectorist știa unde să-i găsească. Bănuiesc că, datorită jobului, știe cam totul despre aurolacii care-și fac veacul în fața Billei furînd și cerșind. Fauna de pe lîngă supermarket, o cunoașteți cu toții.
  Am prins hoțul. Cum îl preparăm? Simțind brațul ferm al legii la gîtul său, viitorul deținut de drept comun, a începu să răcnească ”Nu mă bate! nu mă bate!”. Polițistul s-a făcut că pasează această decizie lui Toma, l-a întrebat dacă să-l bată sau nu. Tomiță a luat lucrurile în serios și n-a putut întoarce degetul mare în jos. L-a grațiat pe viitorul parlamentar, cu condiția ca acesta să-și ceară scuze, ceea ce maimuțul a mimat pe loc. Și-a cerut niște scuze de o sinceritate absolută. Polițistul l-a amenințat pe viitorul primar (sau deținut de drept comun), că, dacă se mai leagă de ”nepotul” său (sau ”finul” său, ceva pe aici), acesta fiind, desigur, Toma, va avea de face cu el. Apoi i-a dat ”nepoțelului” un nr de telefon și un nume: Tibi. Nea Tibi, mulțumim! Noroc cu matale.
  Mi-a mai povestit Tomiță cum, după ce s-au mai liniștit lucrurile, și-a făcut și cîteva relații noi printre copii care s-au strîns gură-cască în parc cu ocazia acțiunii mixte copil-poliție. Le-a împărtășit copiilor din experiența lui de viață, bașca nr. de telefon al lui nea Tibi și niște sfaturi, așa, ca un om trecut prin multe.
   Cînd a venit de la serviciu, Stela l-a găsit în bucătărie, la masă, mîncînd un nenorocit de ștrudel. Ștrudel am cumpărat, ștrudel mănînc, România mamii lor!
  Văzînd în ce hal arătau ștrudelele, Stela n-a vrut să se atingă de al ei. Dar auzind grozava poveste a acestuia, prin cîte a trebuit să treacă și cu cîtă îndîrjire a fost apărat, l-a mîncat. De ce să nu-l mănînce?
Într-un fel trist și anormal, Stela, mîncînd acea prăjitură chinuită, a sărbătorit ceva.
   Fiul ei i-a cumpărat un ștrudel. Și a trecut proba de supraviețuire în România anului 2014, dovedind că e în stare să ajungă cu el, aproape întreg, acasă!
 

A înnebunit lupu` de mare!

   Aseară, domnul președinte s-a săturat de prostia asta cu alegeile și ne-a amenințat că dacă nu o alegem președinte pe gagica lui, vine cu frate-su mai mare, care e pîrnăiaș și ne sparge pe toți. Are ăla niște tovarăși, îi știți, de talie mondială. Bercea Mondială.
  Era o reclamă, v-o amintiți: ”A înnebunit lupu!”. Acum ne intoxică pe TV o altă reclamă, în care Tudor Gheorghe ne informează că au înnebunit salcîmii.
  Nu știu despre lupi sau despre salcîmi, dar Traian Băsescu sigur a înnebunit. Toți sunt agenți sub acoperire, mincinoși și corupți. Numai el e fecioară virgină, imaculată, nepătată, care a condus vaporul prin toate străinătățile, fără ca Securitatea să-l întrebe măcar de unde are niște blugi așa mișto. Vorba aia: nici uischi n-a băut, nici gura nu îi miroase. Păi nu-i miroase, că i-a mai rămas de pe vremea bișnițărelilor ceva gumă de mestecat. Cu care a cucerit-o pe madam Udrea, atunci cînd aceasta s-a săturat să mai fie călcată de Cocoș. Lenuța, am niște Spearmint în exces, o iei în gură? Scuzați expresia ”exces”.
  Gata cu alegerile, ne-a lămurit domnul președinte: Ponta și Iohannis sunt corupți și mincinoși. Aha. Păi de ce n-ați spus așa de la început, domnule președinte? Mai știți și altceva ce ar trebui să știm și noi? Poate deseară aflăm că la Revoluție a tras Iohannis, iar Victor Ponta, agent sub acoperire, e vinovat de Holocaust.
  Dragă Băse, spearminți mata, dar spearminți degeaba. O să iasă Lenuța ta președinte cînd vei îmbrăca tu rochia albă de Marilyn Monroe ca să-i cînți happy birthday Mrs.President în timp ce Boc îți suflă-n cur ca să ne arăți că ți se fîlfîie. Fusta domnule, președinte, fusta fîlfîie și se ridică. Că dacă se ridică altceva, de exemplu imunitatea, ajungi și tu la canal, dar nu la ăla pe care stă Marilyn. La celălalt, unde-ți trimiteai tovarășii să îmbrace un alt fel de tricou marinăresc, cu dungi verticale. Pe vremea cînd încă nu se distrusese chiar totul în țara asta. Nici măcar dosarul tău de securist.

B.O.R. deasupra unui cuib de cruci

Nu mă inervați, uăi, cî io îs Vrăjitoru! Acușica ai put ă spel on iu!

     Deși a stat din fiert -ca să fiu în ton cu anotimpul- nu puteam să trec cu vederea această știre culeasă toamna, pe tîrziu.
Pe scurt, un cetățean din Liteni, județul Suceava, a aflat de la CNSAS că preotul paroh i-a pus un pomelnic la Securitate prin anii `80, î.e.n.c.(înaintea erei noastre capitaliste). Așa că a luat o echipă de filmare și s-a dus să-i ”mulțumească” pentru anul de pușcărie petrecut la Gherla. Emoționat de revedere pînă-n cele sfinctere, popa i-a oficiat gratuit o slujbă neortodoxă, un fel de șaorma teologică cu de toate, sfinți, cruci și dumnezei, totul împachetat într-o lipie de mamă. Se spune că Dumnezeu nu bate cu parul.
 Așa că  interpopul din Liteni (membru al Clanului Interpopilor, ai cărui membri sunt ceva între popă și securist) a pus mîna pe crucea de lemn din dotare și a demonstrat cameramanului că viața spirituală bate filmul! La propriu. Apoi și-a chemat ajutoare, niște Hell`s Angels sau Heaven`s Devils locali, conduși de însuși fiul său, tot popă, normal. A urmat o răstălmăcire a pildei ”să întorci și celălalt obraz”, noul sens alocat fiind ceva de genul ”să-i disloci și cealaltă falcă”.
   Toamnele sunt superbe în Moldova. Aurii, sangvine, coapte, dulci-melancolice și amărui-euforice. Mica răbufnire a mizeriei umane de la poarta lăcașului de ocult din Liteni s-a consumat în pîntecele unei indiferente, autosuficiente  miercuri autumnale, reducînd o dramă umană la o simplă flatulație de presă.
   Ce m-a forțat să scriu despre asta? Nu faptul că un preot a colaborat cu securitatea. Asta e ceva destul de obișnuit, majoritatea popilor care au slujit înainte de revoluție sunt interpopi, unii-securiști cu sutană, alții-preoți cu epoleți. Mai nou, sub acoperire, că se poartă. Și nici faptul că un preot își face de ocară biserica, printr-un comportament inacceptabil. De cînd Becali a devenit distribuitor autorizat de Iisuși și Dumnezei, violența s-a mutat de pe lîngă stadioane, pe lîngă biserici. Ce m-a obligat, în realitate, să-mi pierd timpul cu știrea asta măruntă, e tot un fapt mărunt, un amănunt: acest preot de 70 de ani, corupt, securist, violent, se numește VRĂJITORU. Ionel Vrăjitoru. OMG!
  Dragii mei, cum poți fi preot și să te numești ”Vrăjitoru” în buletin?! Și asta nu e tot. Acum vine partea cea mai bună. Preotul Vrăjitoru chiar se ocupă cu vrăjile, mai bine spus cu vrăjelile: practică bibliomanția, fapt interzis categoric de biserică. Adică spicuiește din programul viitor al vieții enoriașului credul, contra unor sume de bani. O altă formă a taxei pe prostie, numită și ”impozitul pe Zăvoranit”.
   Ce fel de slujbe ține popa Vrăjitoru? În loc de Biblie, bănuiesc că citește din Harry Potter sau din Stăpînul Inelelor. Ocazional, la alegeri citește din Cartea Morților, ca să-i cheme la vot, că partidul de la putere, indiferent care ar fi el, plătește bine. În loc să fie încîntați spiritual, credincioșii sunt ”incantați” material. Merg cu presupunerile și mai departe și îndrăznesc să-mi imaginez că mobila din casa parohială e de la Merlin. Leroy Merlin, off course. Iar serialul preferat al popii e ”Ce vrăji a mai făcut soția mea”.
  Îi urăm bătrînețe de piatră, și nepoți burduhănoși, mai ales că are deja pregătite numele pentru viitorii nepoți, care, bineînțeles că nu au voie să fie altceva în viață decît tot interpopi, ca tatăl și bunicul lor. În concluzie, măi dragă creștinilor, puneți mîna și cotizați ca să aveți ocazia de a pupa poala unor nepoți de popă, pe scurt, nepopi, pre numele lor Minciuitoru, Păcălitoru, Aburitoru, Voodooitoru. Nume sincere, oneste, conform normelor europene care cer, ca pe etichetă să scrie exact ce conține borcanul cu căcat din care servesc, pardon, slujesc, agenții BOR sub descoperire.
  Trist e faptul că oameni ca acest jeg în sutană, își aduc o contribuție serioasă ca bunul-simț, liniștea și curățenia spirituală, în România de azi, să-și compromită sensul, să-și piardă rostul, sau cum se mai spune, să devină doar o vînătoare de vrăjitori.

Reclame aproape adevărate

Neptun, aproape o destinație de vacanță 

   ”Mîncare aproape gratis” : o ofertă de nerefuzat, aș adăuga. Sigur, acest ”aproape” e suficient de relativ pentru a-ți permite să emiți aproape orice tîmpenie.
    Poți, spre exemplu, să zici că pe litoralul românesc găsești aproape aceleași condiții ca la Saint Tropez. Nu, n-am ales foarte bine exemplul, deoarece, la prețuri, da, litoralul românesc se bate fără jenă cu cele mai scumpe destinații de vacanță din lume.
  Dar poți folosi această găselniță comercială pentru a spune ”politicienii sunt oameni aproape cinstiți și aproape sinceri”. Sau că Bianca Drăgușanu e aproape virgină.
     În România se trăiește aproape bine, domnule președinte!
  Nu-i nimic, și alegerile sunt aproape. Nu astea de acum, ci alea din 2114. Astea de acum, aproape corecte cum sunt ele, nu vor schimba aproape nimic. S-ar putea ca peste o sută de ani, totuși, alegerile aproape să conteze. Dar nu mai devreme. Pînă atunci, vorba deontologilor din presă, țineți aproape. Aproape gratis.

  Și tot din registrul bazaristico-litoralistic, îmi amintesc instrucțiunile de folosire, mîzgălite cu pixul pe o hîrtie lejer boțită, aferente unui binoclu de jucărie: ”De departe vezi aproape”.
  Dar să nu o uit și pe doamna care vindea obiecte de cult - niște kitschuri oribile, Jesus cu beculețe, cruci care-și schimbau culorile ca la discotecă. Mai lipseau pixurile cu Maria Magdalena care se dezbracă cînd o întorci cu capul în jos. Mișto, nu? Vii de la plajă în curu gol și-ți cumperi o cruce turcoaz, un Isus fuchsia, ceva cu leduri, care să te apere de ispitele trupești de tot soiul, de care, culmea, e plin litoralul, ba chiar, zic unii, ăsta e și scopul său. Le vindea printre șaorme, arme de jucărie, reviste porno și pachete de țigări. Peste toate astea, trona inițiativa de marketing a patroanei (sau a matroanei, mai corect): un afiș menit a spori vînzările obiectelor religioase, probabil un pic mai greu vandabile, cu garanția ”TOATE OBIECTELE SUNT SFINȚITE”. Ceea ce n-ar fi chiar total exclus, la urma-urmei, Catedrala Șmenuirii Neamului nu se construiește cu post și rugăciune, nu-i așa, preaaproapefericitule Daniel?
  Doamne-ajută să Doamne-ferește!