Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

luni, 12 decembrie 2016

Cazul prof.dr.Gheorghe Burnei

 Uită-te în ochii copilului tău. Privește-l cînd doarme. Ascultă-l cum rîde. Cum plînge. Cum stîlcește cuvintele. Ia-l în brațe cînd ridică mînuțele, într-un gest în care îți cere asta. Adu-ți aminte ce ai simțit cînd s-a născut. Cînd l-ai luat prima dată în brațe.
 Și acum imaginează-ți...nu, stai, nu pleca, hai să discutăm, de ce nu? Să vorbim despre lucruri reale, despre lucruri cu adevărat importante, nu despre principii abstracte. Hai, încearcă doar să-ți imaginezi, oricum n-ai să reușești, dar măcar pentru a avea o idee cît de cît: într-o zi, o maladie letală amenință viața copilului tău. Știu, nimeni nu vrea să se gîndească la asta, dar trebuie. Dacă te-ai implicat în discuția despre arestarea reputatului ortoped Gheorghe Burnei, te rog privește lucrurile și din punctul de vedere al miilor de părinți ai căror copii au fost salvați de acest om.
  E călduț în casa ta. E bine. Burtica-i plină. Te uiți puțin pe facebook înainte de a trage un somnic, doar e zi liberă, e uichend! Ce fain! Mai tragi 2-3 comentarii, și te duci la somn. Dormi liniștit, de ce nu? Ești sănătos, copilul e sănătos, soția. deasemenea, mari probleme nu-s. Unul dintre comentarii a fost despre un doctor, nu mai reții cum îl cheamă, un arogant de ăla, cu bani muuulți, care cere șpagă, habar-n-are medicină, normal că e acuzat și de malpraxis. Îi știi tu pe ăștia. Așa le trebuie!
  Amintește-ți cum te-ai speriat cînd a făcut copilul tău o febră ceva mai mare. Ce ai fi fost dispus să faci ca să-i scadă? Ai fi plătit un doctor care să-l facă bine? Te-ai fi gîndit că e ilegal? Nu, nu te-ai fi dus la alt doctor, în miez de noapte, ăla ar fi fost singurul doctor disponibil, de gardă. Aia ar fi fost singura șansă a copillui tău. Spune, ai fi stat pe gînduri?
  Dar dacă ar fi, așa cum ziceam, o boală letală? Fără intervenție chirurgicală, copilul ar muri. Și doar 4-5 doctori din lume ar putea să-l salveze. Iar tu n-ai acces decît la unul dintre ei. Nu-i problemă, fiindcă oricum, la nivelul acesta, toți sunt la fel de buni. Ce ai fi în stare să faci? Nu, nu-mi răspunde mie, recunoaște în sinea ta că ai face orice, că ai da oricît pentru ca micuțul tău să nu-ți moară în brațe. În chinuri. Să nu-l auzi noaptea cum urlă de durere. Să nu-ți spună că nu mai poate suporta...
  Pentru că, dincolo de orice discuție principială, e Viața. E Realitatea. Iar în cazul unor mii de oameni, aceasta e o realitate posibilă, o amenințare continuă. Între această nenorocire și acești oameni stă doar doctorul Burnei. Este singurul ortoped din România și printre cei cîțiva din lume care pot împiedica această realitate de a se produce.

   Asta nu înțeleg mulți dintre cei care îl incriminează pe dl.Burnei fără să se deranjeze măcar să se informeze de pe Google, despre domnia sa. Acele ”experimente”, prezentate de o presă fără scrupule, al cărui unic scop e ”să vîndă”, sunt, de fapt, operații de pionerat, care au dus ortopedia mondială 6 pași înainte. Ceea ce e enorm pentru o știință, din partea unui singur om. Șase operații în premieră mondială, pe care nu s-au încumetat să le facă nici un chirurg din lume! Plus 22 operații în premieră în România. Plus 15000 de operații reușite, care se adaugă carierei acestui mare chirurg. Astea sunt experimentele prof.dr. Gheorghe Burnei. Dar despre latura profesională, haideți mai bine, să lăsăm Colegiul Medicilor să se exprime, nu-i mai corect așa? Nu cred ca DNA-ul are specialiști de talia profesorului Burnei care să-i judece munca la justa valoare. Cu atît mai puțini jurnaliștii care vînd, sau facebookiștii degrabă băgători în seamă.

 A cerut bani doctorul Burnei? Nu știu. Pacienți de ai lui, pe care îi cunosc, zic că nu. Niciodată.
Ce știu, e că presupusul șpăgar, care cică ar fi cerut sume cuprinse între 1000 lei și 1000 euro, a refuzat un job în Anglia, de 65000 lire sterline pe lună! Și asta doar pentru început. Citiți aici.  
  Personal, nu cred că un om dedicat 120% meseriei sale, pasionat fără limite de aceasta, cu o reputație mondială care i-ar putea băga în buzunar, legal, plicuri serioase cu bani, mult mai groase decît ar fi în stare bieții pacienți români, să ceară mărunțiș pentru a intra în sala de operație și pentru a face adevărate miracole! Eu, personal, nu pot să cred asta.

Nu-l cunosc personal pe prof.dr.Gheorghe Burnei. Dar îl cunosc din povestirile (cîți ani să fie de la prima operație)? prietenilor mei, soț-soție, al căror băiețel a fost salvat de domnul profesor. Și cunosc și cît s-au zbătut acești oameni, au fost și în străinătate, cîte variante au căzut rînd pe rînd, pînă cînd a fost clar: Dr.Burnei e singurul om din țara asta care poate face așa ceva. Și printre puținii din lume.
  Iar băiatul lor acum, trăiește. Mai are de făcut cîteva intervenții din cauza procesului de creștere.
Dar cîte destine care așteaptă acum, pe holurile spitalului Marie Curie singura șansă la o viață normală, sau la viață pur și simplu, se vor frînge? Le vor explica domnii de la DNA cum să se ducă naibii, acasă și să moară liniștiți, că ei veghează la respectarea legii?!
 Desigur, legea trebuie respectată de toată lumea. Însă, chiar dacă Justiția trebuie să fie oarbă, nu e musai să fie și idioată, nu-i așa?
 

miercuri, 7 decembrie 2016

Mulțumiri tardive pentru urările din Facebookanci

  A sosit, în sfîrșit, și momentul de Oscar în care mulțumesc tuturor celor care mi-au decorat cronologia cu urări de fericire și viață luuungă, spre disperarea Casei de Pensii. De două zile, vorba maestrului Nichita, umblu în mîini, de teamă să nu vă strivesc urările pe care le-am găsit în ghetele virtuale, să le zicem, Facebookanci. Urări prilejuite, bineînțeles, de întîmplătoarea asemănare a prenumelui meu de tristă amintire, dar de veșnică pomenire, cu a domnului Sf.Nicolae.
Sfîntul, da? Moși sunteți voi!
  Totodată, vreau să-mi cer scuze în numele celebrului meu tiz, celor care n-au găsit în papuci mare lucru. Am primit și cîteva reclamații în sensul ăsta, cică un domn a găsit în bocanci un bilețel pe care scria doar atît: ”Nesimțitule, nuți mai lăsa cismele pe hol, că pute toată scara”. Iar un alt domn, deși-l pierduse de mult, din sufletul său, pe Moș Nicolae, l-a găsit pe Moș Gicu de la scara B, în niște cizme mai vechi, la el pe balcon. Atmosfera de basm a fost completată, brusc, de niște coarne semețe, ca ale renului Rudolf. Nevastă-sa, Carla, s-a jurat pe pata de mucegai în formă de Arsenie Boca, că ea nu e vinovată cu nimic, că da, ea s-a culcat, dar a crezut că visează. ”Da ce-i aicea frate, Carla`s Dream?!” și unde nu-mi scoate Rudolf al meu o bîtă cît piciorul de pod, cu niște cuie-n vîrf , cică ”Moșu v-o adus o nuielușă!!!”...de ți-l machiază pe moș Gicu, fix pe stilul sus-numitul Carla`s Dream, numai că mai ceva. Cu tot cu ochelari de soare. Asta e, sărbătorile sunt o perioadă de vis. Orice ar însemna asta.
  Însă nu pentru toată lumea. Unii își păstrează spiritul pragmatic chiar și în această perioadă, în ciuda tuturor lerilor, gingălbeilor și Home Alone-ilor cu care suntem greu încercați an de an.
De exemplu, Elena Udrea, întrebată ce anume i-a cerut Sfîntului Nicolae, a răspuns sec, pe sub breton, ”nimic deosebit, 10%, cum cer la toată lumea...”;
Alina Gorghiu a primit în cizme un Cioloș din ciocolată belgiană, în mărime naturală. Însă Alinuța s-a încălțat cu niște pantofi. Iar cizmele cu pricina, erau, la rîndul lor, tot în mărime naturală, cizme de alea, luuungi, pînă la genunchi. Problema e că mărimea naturală a cizmelor a depășit mărimea naturală a Cioloșului, care a rămas ascuns pînă a doua zi la prînz, așa că s-a topit. Cînd l-a găsit, într-un tîrziu, doamna Gorghiu, a suspinat greu, a pagubă: ”Na, că s-a Blăgit și ăsta”.
Gata, că mă întind prea mult, vă mai spun doar de Iohannis, că a primit cu preocupare și îngrijorare, șase sași...pardon, șase moși cu șase saci pentru fiecare casă a domniei sale. Atent, ca să nu lipsească vreunul, neamțul i-a numărat: ”O tannembaum, două tannenbaum, trei tannenbaum...”. Restul e tăcere.
Revenind la ziulica mea onomastică, chiar m-am bucurat că am așa niște prieteni minunați!
Și răbdători...acuși va trebui să-mi scrieți iarăși, cu ocazia zilei de naștere.
Apropo, nu știu la ce s-or fi gîndit ai mei cînd mi-au aranjat trei sărbători pe an, în luni consecutive!
Cred că a fost amuzant cît am fost copil...să primești cadouri 3 luni la rînd, era ceva!
Însă, după ce am mai crescut și am înțeles cît de greu le venea tuturor să-mi cumpere trilunar bumboane și giucării, mi s-a făcut milă de ei, că doar nu făcuseră nimic, săracii, să fie penalizați cu sume din salariu, un trimestru. Unica soluție, nu-i așa, a fost să fac pozne, să iau note proaste...mă uitam la alții cum luau premiul 1 în locul meu, cum mergeau la olimpiade internaționale...trimiteam anonim rezolvări la Gazeta Matematică pentru problemele cu 3 steluțe și propuneri de exerciții pentru culegerea de Gheba...toate astea doar ca să fiu pedepsit și să nu mai poată nimeni să-mi facă daruri.
Cu ochii umezi de amintiri, ca ochiul-boului de roua dimineții, acum, cînd timpul ne-a împăcat cu trecutul, îmi amintesc și anii de liceu plini de lipsuri și sacrifcii. Lipsuri de la ore și sacrificii pe altarul artei: ca să mergem la film, sacrificam două ore de mate, ca să admirăm statuile din Parcul Copou, sacrificam ore de chimie, iar ca să ascultăm muzică, renunțam la ore de cunoștințe social-politice sau chiar de atelier! Asta e. Ce-a fost, a fost.
   Acum, am primit gîndurile astea bune de la voi și vă mulțumesc încă odată, tuturor, din suflet!

joi, 1 decembrie 2016

Ce-am mai putea sărbători în decembrie

  Dacă nu vă ajung 1 Decembrie, 6 decembrie (Sf.Nicolae), 25 si 26, dacă ficatul mai duce, putem să mai adăugăm o sărbătoare. Avem resurse:12 decembrie. Chiar anul acesta, ar fi un moment foarte bun pentru a inaugura o nouă zi liberă, deoarece se împlinesc fix 100 de ani de la un mare eveniment istoric. Bașca, 12 decembrie pică într-o zi de luni, măcar din motivul ăsta și tot ar merita...
  Dar despre ce eveniment istoric e vorba?
Ca să n-o mai lungim, că de lată e destul de groasă, vorbim aici despre momentul salvării Tezaurului României din mîinile cu unghii îngrijite ale nemților și austro-ungarilor, prin predarea acestuia în ghearele Marelui Urs. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri a aprobat transferul tezaurului în Rusia. La adăpost. Un fel de depozit la termen. Acum, întrebarea e: la care termen? Ia niznaiu, spun rușii. Așa că reînnoiesc anual depozitul, și-l păzesc cu strășnicie, nu-l dau nimănui, exact cum i-am rugat. Nu ni-l dau nici măcar nouă. Poți să-i învinuiești? Poți. Și cam atît poți. Iar noi putem face o analogie în termeni bancari, deoarece o mare parte din acest tezaur a fost scos din BNR și din principalele bănci de atunci. Mă întreb cîtă dobândă s-o fi strîns într-o sută de ani. Rușii spun că s-ar fi strîns ceva, dar dacă încercăm să ne retragem banii, ne omoară. Nu, nu ei! Ne omoară comisionul de retragere. De retragere a trupelor NATO și a scutului antirachetă de pe teritoriul României.
  Se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Priviți imaginea alăturată: asta face cît 3,2 miliarde de euro. Cam pe acolo este estimat azi, tezaurul. Dar ce reprezintă această imagine? Gîndul ne duce la masivele monumente rusești. Așa e, avem în imagine un monument ridicat de Mamașa Rusia, dedicat eroilor români care au încercat, încearcă sau vor încerca să recupereze Tezaurul României depus la Moscova în contextul Primului Război Mondial.
  Eu, personal, le dau dreptate: de ce să ne înapoieze tezaurul? Ca să-l fure corupții ăștia, pe care îi tot alegem și realegem, într-un joc crud, în care o istorie lipsită de scrupule își bate joc de niște niște oameni fără discernămînt și fără educație?
  Să presupunem că am recupera cele 3 miliarde de euro. Așa, și? Credeți că eu, tu, noi, oamenii de rînd, am avea ceva de cîștigat din asta? Mi-e rușine cu voi dacă vă gîndiți că da. Nu! Fals. Ar avea de cîștigat doar politicianul care ar striga mai tare că el a adus tezaurul în țară, Atît. Și poate s-ar mai duce ceva bani la Catedrala Mîntuirii Neamului, normal.
  Asta dacă n-ar veni cineva influent cu geniala idee de a strînge bani de la popor pentru a recupera tezaurul, ca în cazul Cumințeniei Pămîntului. Hai să strîngem 12 miliarde de euro ca să recuperăm cele 3 miliarde (inestimabile, dealtfel, fiind implicate și chestii istorice, antice, face toți banii), să rezolvăm naibii, odată, chestia asta cu tezaurul, ca să putem merge înainte!
  Dacă aș fi în locul rușilor, ca să scap de problema asta diplomatică- nu că m-ar durea undeva, doar așa,  dacă aș pierde un pariu, într-o seară-, aș propune României americanizate, un mic Black Friday. Un fel de buy-back. În schimbul tezaurului, le-aș oferi un studiu de fezabilitate pentru autostrada Iași-Tîrgu Mureș. Un studiu de fezabilitate, plus o mică diferență, de vreun miliard de euro. Că așa costă studiile atea pe la ei. Superofertă! Oricum, cam pe acolo se vor duce banii. Unde credeați? În spitale? În școli? Sau, culmea, în autostrăzi?!
  Le-aș oferi și un bonus: bomboane Bucuria pentru toți unioniștii care, cică Basarabia-n sus, Basarabia-n jos. Expirate. De ce? Ca să și le bage undeva. Să simtă și ei bucuria moldoveanului de-a intra în UE pe din dos, ca un cetățean de mîna a treia, cum suntem considerați, atît ei, cît și noi, românii.
  La mulți ani de 12 decembrie! Ziua în care am creat corupției din România un prejudiciu irecuperabil de 3 miliarde de euro! Să vadă și ei, măcar un pic, așa, cum e.

 
 

joi, 15 septembrie 2016

Cînd luminile s-au stins

Dezastrele naturale au și părți bune. Dacă supraviețuiești, bineînțeles. Ne amintesc că suntem vii. Ne unesc și ne mai taie din orgoliu, amintindu-ne că suntem oameni. Ne arată lucrurile cu adevărat importante în viață: ce iei cu tine și ce lași în urmă cînd fugi din fața unui dezastru...Exemplu:
  Ea: - Și mama? Unde e mama?/ El, pornind mașina: -Nu mai este loc! Trebuie să plecăm acum!/ Ea, cu o lacrimă pe obraz: - Nu putem să renunțăm măcar la o ladă de bere?.../El:-Nu!/Ea:- Nici măcar la una cu sticle goale?...haide, că îți dă mama banii pentru garanție...
Și nu în ultimul rînd, ne lasă un bun subiect de povestit.  

Final de concediu, pe insula Thassos, în Grecia. Ca orice final de eveniment, trebuie marcat cu un spectacol de lumini. Fie lasere, frate, fie focuri de artificii. Așa ne-am obișnuit. Vine revelionul, scenă gratis și lumini, răgete, falseuri și bășini, iar la sfîrșit, poc-bum-poc, foc de artificii. La Cluj, caz particular, artificiile fac Boc-pum-Boc. Vine Paștele, vine moaștele, difuzoare, DJ Mystic, apoi la 12 hitul cu învierea, că le e foame la credincioșii care au postit pe facebook...pardon, care au postat pe...în fine, care au postit și au postat cum au postit, că altfel ce rost mai are să postești ! Lăsați-mă și cu postitul ăsta, că au apărut atîtea bunătățuri de post, că mănînci mai mult ca-n restul anului. C-așa-i postul: pînă nu ești sătul, parcă n-a fost post destul! Apoi, tropa-tropa-penelopa, în jurul bisericuței, și ca să nu pleci ca nesimțitul, ia de aici și un foc sacru de artificii. Mai avem! Festivalul berii: artificii. Alegeri: artificii. Sfănta Parascheva: hai, toată lumea în genunchi și pe coate, să vedem artificiile.
  Și exemplele pot continua. Ideea e că, orice eveniment public, spectacol grețuit, Zilele Metempsihozei, Festivalul Cocalaru de Aur, Ziua României(o zi pe an cînd o pupăm acolo unde, de regulă, o scuipăm), Ziua Muncipiului, a străzii, a blocului, Ziua Nopții,etc, toate astea trebuie încheiate cu un foc de artificii. Dacă nu s-ar da artificii, oamenii n-ar mai pleca pe la casele lor. Ar rămîne așa, privind în gol, spre cer. Așteptînd. Ar muri de foame, așteptînd artificiile. Doar e gratis, nu? Așa cred ei, majoritatea. Votanții PSD, cu alte cuvinte. Ei nu concep că nimic nu e gratis.că  totul se face cu banii boborului, măi. N-ai ce să le faci, dumnealor atît pot, atît prestează. Oamenii ăștia, sunt, de fapt, adevăratul dezastru, un dezastru artificial, provocat și întreținut de 26 ani încoace, care, spre deosebire de cel natural, ne dezbină și ne dezumanizează. Și nu cred că va trece prea curînd, de aceea, singura cale de a-l evita, e tot fuga. Dar haideți, fuga înapoi, la povestea noastră.


   Cum ziceam: finalul concediului nostru, s-a gîndit și el, că ar fi mișto să respecte regula asta, însă nu cu foc de artificii, ci doar cu foc. Foc simplu, de vegetație. Așa că, vineri noapte, spre sîmbătă, am avut concert cu tunete și fulgere.Urma, firesc, încheierea, el grande finale, focul.
Spre dimineață, furtuna, a reușit să aprindă cîteva uscături, pentru că, vorba proverbului, orice uscături are pădurea lor, nu-i așa? Mai ales pe o insulă expusă 100% la un soare puternic, aproape tot anul. Patru puncte de incendiu s-au născut din furtună. Și au pornit să pîrjolească Thassosul precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Riders in the sky.
  Noi n-am bănuit nimic. Am crezut că e doar puțin înnourat. Dar, fiind ultima zi de concediu, era absolut obligatoriu de mers la plajă, de făcut ultima baie, de băut ultima bere (ultima bere din locația de vacanță, nu vă speriați), și tot ce se mai poate face în ultima zi de vacanță. bagajele erau undeva, pe la coada listei, nici nu bănuiam ce repede aveau să urce în topul activităților din acea zi!
  La plajă, totul fain, frumos. Cald și bine. Lume, nisip, mare, o gravidă care fumează. Facem o baie, ai mei rîd de mine, mai exact de stilul în care săream în Marea Egee. Doar că, la un moment dat, ne uităm mai lung, unii la alții. Apoi la ceilalți co-plajiatori. Toți eram galbeni. Portocalii. Parcă aveam hepatită. Cerul era și dumnealui cam gălbui. O lumină ciudată venea dinspre mare. Și mai ciudat era faptul că, unui copil care mînca un gyros, i se lipeau pe lipie fulgi de funingine. Care picurau discret, delicat, din văzduh. În jurul nostru se produce o foială. Lumea, încet-încet, începe să se agite, să filmeze, să fotografieze neobișnuitele fenomene. Brusc, ne-am văzut într-un clasic disaster movie, de ăla, americănesc. Nu știam ce se întîmplă, dar sigur nu era ceva bun, era mare și se apropia foarte repede. Vedeam oamenii din jurul meu, totuși continuîndu-și plaja, jocurile, distracția, și mă gîndeam la un Pompei 2. Așa se moare-n cataclism. Nici nu-ți dai seama ce te-a lovit. Iar peste ani, vor veni grupuri de școlari pe plajele din Thassos, să viziteze carbonizații:

 - Vedeți copii, acești oameni nici nu bănuiau ce avea să li se întîmple...uitați-vă la acest copil care mînca, probabil, un gyros. Aceștia de aici, se jucau cu mingea. Aici e o doamnă care, probabil își făcea selfie cu telefonul ăla primitiv, l-ați văzut la Muzeul Satului. De fapt, majoritatea oamenilor de atunci, după cum observați, trăiau aplecați pe telefoane, dar această doamnă e un vestigiu arheologic deosebit, a stîrnit o controversă și o ipoteză șocantă: unii istorici, arheologi, susțin că femeia încerca să-și facă un selfie, la o fracțiune de secundă după ce s-a carbonizat! Voia să apară pe facebook cu noul ei look: pitzi carbonara! Foarte interesant...ei, copii, plecați de acolo! nu e nimic de vazut...nenea ăla se juca cu tantiile alea două...în fine, obiceiuri barbare! Ce ziceam? A, studiile arată că erau și foarte mulți români, pe plajă, cînd s-a produs nenorocirea.
- Doamna profesoară, dar după ce vă dați seama că sunt români?
-Foarte simplu dragul meu. După 2 elemente: 1.au lîngă șezlong băuturi alcoolice pitite în gentuțe frigorifice și 2. după gestul de a-și freca burta cu mîna.

Ca să rescriem istoria, am tăiat-o urgent la mașină. Odată ajunși la șosea, am constatat, stupefiați, că se mai vedea doar puțin cer albastru, undeva, deasupra unui fum dens. Clar, incendiu. În Potos ne-am oprit să cumpărăm ulei de măsline. Le-am lăsat pe Stela și Gabi la cumpărături și am fugit cu Toma să surprindem în imagini fumul impresionant care întuneca un munte din apropiere, munte, pe care se afla și localitatea Theologos, capitala culturală a Thassosului. Unde, cu o zi sau două înainte, ne delectasem cu miel la rotisor. Mi-am amintit de viespile carnivore care ne-au deranjat la masă și de fumigena improvizată într-o cutie de ness, pe care ți-o aducea la masă ca să le alunge. Fără prea mult spor. Poate exagerez un pic, dar acum ce ziceți de fumul ăsta, bitches?!
 Am ajuns în Limenaria, unde eram cazați. La o cafenea, vînzătoarea ne-a dat primele informații concrete. Patru puncte de incendiu, localități evacuate, plaje distruse, transportul cu feribotul, afectat.
  Au început să apară și vreo 2 elicoptere cu niște găletușe cu apă. Ca și cum ai încerca să stingi un foc de tabără cu 2 degetare de apă. Cu toate astea, pericolul părea departe și fără nici o legătură directă cu noi. Seara, însă...
  După amiază am mîncat bine, am băut, ne-am odihnit...apoi am început să ne dușuim si să ne ferchezuim pentru ultima seară de promenadă. Gabi avea camera chiar lîngă a noastră și terasa la fel. La un moment dat, mă cheamă să-mi arate ceva în zare, ceva ce i se părea ei că ar fi foc. M-am dus pe terasa ei, care oferea un unghi ceva mai larg asupra munților fumegători. Nu mi s-a părut relevant ceea ce văzuse dînsa. Părea mai degrabă un bec de iluminat public, cu lumină portocalie. După 2 minute, a devenit relevant. O pălălaie roșiatică încadra unul dintre munții din zare, dar nu se vedeau încă flăcările, ci doar reflexia lor, pe cerul nopții. După alte 2 minute au apăru și flăcările. Apoi si pe creasta muntelui de lîngă. Incendiul se extindea...ca focul! Nu puteam să apreciez cam în cît timp ar fi ajuns la noi, dar nici nu țineam cu tot dinadinsul să aflu asta prin metoda observației directe.
 M-am întors în camera noastră. Stela, proaspăt ieșită de la duș, cu prosopul pe cap, tocmai îi povestea soră-sii ce fain ne vom distra noi la terasă în acea seară, ce lucumades vom savura la cofetărie...I-am șoptit printre dinți ”fă bagajele”. La întrebarea gravă, din ochii ei, i-am confirmat, șoptit, ca să nu audă Toma: ”vine focul”. Acum o secundă era o Stela, acum era alta. Am început să împachetăm. Gabi, la ea în cameră, noi, la noi. Bagajele, vraiște. Mai aveam și lucrurile cumpărate în timpul vacanței, lucruri care nu-și aveau locul lor, trebuiau și alea împinsobăgate pe undeva.
 
În mijlocul acestei agitații, pe acest început de panică, s-a întrerupt curentul. Pe toată insula. Beznă totală! Bineînțeles că ne-am oprit. Doua secunde n-am știut ce să facem. Ca să fie totul și mai sinistru, pe finalul celei de-a 2-a secunde de liniște și beznă, au început să bată clopotele. Toma o tot ruga ceva pe maică-sa. Stela, panicată, iritată, de pe sub bagaje, ”ce-i Toma?”. ”Mama, atît te rog: oprește-te numai o clipă și dă-mi o îmbrățișare”...

 Am făcut bagajele la lumina telefonului, care, se descărca: 17%, 14%, ...5%...gata bagajele!
Gabi a terminat și ea, am început să cărăm la portbagaj. În parcarea pensiunii, în beznă, un alt turist român își încărca telefonul la bateria mașinii. Făcuseră și ei bagajele și erau gata de plecare. Dînsul fusesese și la poliție, discutase și cu gazda noastră, toți l-au asigurat că incendiul e departe, în munți, și că nu e nici o problemă. ”Exact ca pe Titanic”, a completat Stela. Ne-am dus și noi să vorbim cu gazda. Deși încerca să ne liniștească, se vedea că nici dînsa nu era ok. Aștepta, a doua zi, un grup de turiști turci, care ar fi ocupat toată pensiunea. Încă îi mai aștepta.
 Focul era, într-adevăr, departe, dacă luai în considerare drumul cu mașina pînă acolo/ Problema e că focul nu vine cu mașina, pe șosea. Iar pădure aveam pînă lîngă pensiune. Dacă ar fi bătut vîntul înspre noi, ar fi fost mari șanse să facem o baie nocturnă, în mare. Da, dar ce te faci cu fumul?
 În stare de alertă, ne-am dus, totuși la promenadă. Prea așteptăm concediul ăsta un an întreg, ca să-l ratăm, din ce cauză? Un cataclism natural? Un pîrlit de incendiu insular? Nu există așa ceva.
  Am fost în Potos să punem benzină. Printre mașinile acoperite de funingine, un copil, singur, se juca cu ceva, pe o băncuță, lîngă benzinărie. Avea pe față o mască de protecție, care-i ferea nasul și gura.
 Apoi, am încercat să dormim. După ce am terminat toate încercările, pe la 4,30 ne-am pornit spre feribot. Pe drum, mi-am luat-o de la Toma, de mi-a ajuns. Avea dreptate, în felul lui: eu tot opream să fac poze. Drumul, ocolind munții, ne dezvăluia din cînd în cînd, tablouri infernale ale incendiului. Aveam impresia că, în munți, se căscau guri de foc spre iad. Uneori, iadul ăsta era cam aproape de noi.                                                                              Dar era fascinant să vezi, pe viu, atît de aproape, un monstru atît de spectaculos! Strada era pustie, orășelele tranzitate erau și ele pustii, aveam senzația că suntem ultimii supraviețuitori ai acestui Fire Park.     Abia așteptam să ajungem la feribot, deoarece auzisem că s-ar putea să nu circule. Ne temeam să nu înceapă pe insulă o panică din aceea, gen Războiul Lumilor. Cu oameni care se agață de marginile feribotului, cuprinși de flăcări. Care se împing în apă. Mașini tamponîndu-se. Silicoane explodînd. Haos.
  Am ajuns la feribot, pustiu. Am traversat, cred, nici 20 de mașini. Priveam de pe feribot, în zare, Insula de Foc, cum rămîne în urmă, cu secretele ei teribile din interiorul munților. Soarele răsărise, era o lumină superbă, aveam senzația că răzbisem din iad în paradis. Numai muzica, pe fundal, mai lipsea! Clar, final hollywoodian ! Însă...

  Așa cum îi stă bine unui thriller, pe final, după ce totul s-a liniștit, vine o ultimă fază.
Trecusem de București, nu ajunsesem la Buzău, cînd, am auzit la radio o știre care ne-a făcut să tresărim ca arși: pe autostrada București-Pitești, coloanele de mașini blocate în trafic măsoara 35 KM, circulația fiind întreruptă datorită unui incendiu de vegetație!

THE END

P.S.
În toată nebunia din seara aia, cînd amfăcut bagajele pe întuneric, cu flăcări roșii pe cer, m-am oprit o clipă să văd ce face Stela. Ce credeți că făcea? Spăla o tigaie. Care nici măcar nu era a noastră, ci a gazdei! ”Lasă naibii, tigaia aia, poftim, țara arde și tu speli tigăi!”. Exact ca în filmul cu familia Simpson, cînd le ardea casa, ei nu știau cum să fugă mai repede, dar Marge, a văzut în ghivetă o farfurie murdară și s-a oprit să o spele.
 De atunci, eu spăl tigăi. Din cauza proverbului ales total neinspirat, care lăsa, cumva, să se insinueze o analogie între persoana concretă, a Stelei și noțiunea abstractă, de babă.





vineri, 10 iunie 2016

Lovește drumul, omule!

  ”HIT THE ROAD, JACK”.

   Iar trebuie să plec. Cum vine vara, serviciul ăsta al meu îmi găsește de lucru în alt oraș. Nu mult. O săptămînă-două. Nu-mi place deloc singurătatea camerei de hotel. Deși e preferabil să stai singur. Am avut odată un coleg de cameră care se simțea foarte ca el acasă, foarte comod, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mai ales dimineața, cînd ieșea de la duș. Iar eu eram nițel mahmur, c-așa-i în training, nu vă mai faceți că nu știți! Și abia așteptam micul dejun. Ei bine, după spectacolul din cameră, ce poftă de mîncare să mai ai cînd vedeai în farfurie crenvuști cu ouă?...
  Acum trebuie să plec la Piatra Neamț. De acest oraș minunat mă leagă niște amintiri speciale. Chiar în zorii călătoriilor mele, cred că eram prin clasa a opta, am descins cu văru-meu la un văr de-al lui, ceva mai tînăr decît noi, pe meleagurile chietroaie-nemțoaie. O vizită scurtă, dar cu explozie. Prima oprire, piscina orașului. Ocupația: agățat fete. Nume de cod al operației: ”a da nuci la veverițe”. Modus operandi: ocheam o veveriță singură și ne așezam unul de-a dreapta și altul de-a stînga ei. Și începeam o discuție ”șmecheră”. Nu mai țin minte ce penibilități spuneam. Dar, mă întreb acum, cu toată sinceritatea: ce naiba speram noi, atunci, să obținem prin metoda asta?! Adică tu stai liniștită, vin doi țărani care te deranjează și ar trebui să cazi pe spate? Nu înțeleg. În fine, totuși îmi explic rezultatele: la un moment dat era să luăm și bătaie. Perseverența, totuși, rodește: o domnișoară, evident mai în etate decît noi, cu niște forme de mare angajament față de colegele noastre de liceu, cu un costum de baie bikini-tigrat-pe corpul bronzat, ne-a acceptat avansurile. Fără multe mofturi. După ce am înțeles de ce a acceptat așa ușor și ne-a spus și prețul, ne-am căutat prin buzunare, apoi l-am luat deoparte pe vărul cel mic și am încercat să-l convingem că merită să încerce să facă rost de la părinții lui de 70 de lei, că noi aveam restul de 30. N-am reușit, așa că ne-am despărțit platonic de iubita noastră și de bazinul ei. De înot.
  Unde merg băieții ca să-și înece necazurile în dragoste? Ați ghicit, la o expoziție de folclor chinezesc. Se întîmpla chiar atunci, într-un parc din centrul orașului, așa că ne-am oprit cîteva minute să citim de pe boabe de orez, să admirăm evantaie și alte chinezării. Pe atunci nu existau încă HTC One și nici Huawei. Abia după aia, ne-am îndreptat spre Colibele Haiducilor, unde am servit ceva beri, de ne-am întors acasă ca haiducul, pe șaptecai. Tanti mătușa ne aștepta cu drag. Pînă ne-am împiedicat de prag, scuzați rima involuntară. Bucuroasă, am auzit-o din bucătărie strigînd că ne așteaptă, supriză, ca pe niște băieți mari, ce eram, cu UNA sticlă de jumate, anume bere, la frigider! După care a ieșit pe hol și l-a văzut pe fecioru-su cum încerca să-și scoată pantalonii fără să se fi descălțat de adidași. În background, eu cu văru-meu, ne țineam bine. Unul pe celălalt. Nu sînt un fin psiholog, nici nu citesc expresii faciale ca Tim Roth în ”Lie to me”, dar pot să spun că ceva s-a schimbat în starea de spirit a mătușii. Printre dinții încleștați a șuierat întrebarea: ”Da unde ați fost voi?”. Verișorul cel mic a zîmbit tîmp, cu ochii aproape închiși, și a îngăimat: ”La floclol chinez”.
”-Și mai unde?” , se enervă tanti Mătușa. Senin, zîmbind în sinea lui, la o amintire plăcută, verișorul nostru, declară: ”-La veverițe! A-auzi, chiar, n-ai 70 de lei, te rog frumos...”.
 
  De data asta cred că am să trec doar pe la Colibe, un pic. Cu veverițele e periculos. Poți să iei căpușe...
  Cum ziceam, ideal ar fi să stau singur în cameră. Apropo, mai demult, cînd lucram la banca de tristă amintire, la prima mea deplasare ocazionată de nu știu ce cursuri, mă plîngeam ca și acum, că vreau să stau singur în cameră. Auzindu-mi plînsul, înțelegîndu-mi OF-ul, o colegă, cu ceva experiență în domeniul deplasărilor în interes de serviciu, m-a luat de umeri, m-a scuturat bărbătește și m-a întrebat cu un ton definitiv: ”Ești sigur că vrei să stai singur în cameră?”. ”-Sigur!” am răspuns, plin de speranță. ”-Se rezolvă imediat”, a spus ea și a început să caute un nr. de telefon într-o agendă de hîrtie, vă dați seama ce veche e pățania asta. Pune mîna pe telefonul fix, butonează, vorbește” -Alo, hotelul băncii? Da, de la Iași vă sun. Ce vreau să vă rog, va sta la dvs un coleg de-al nostru mai nou, știți ele e prima oară la cursuri. Da, vă rog să-i dați o cameră singur, da? Să fiți siguri că nu mai stă cu nimeni în cameră. Înțelegeți, el e homosexual! Mulțumesc, mulțumesc mult...”.
  Țin minte că am avut niște emoții cănd m-am prezentat la recepție....

miercuri, 8 iunie 2016

La ce oră începe mandatul lui Firea?

   Sunt fascinat de Gabriela V.Firea. Îmi aduce aminte de profesoara mea de informare politică, din liceu. Și de doamna profesoară mi-a plăcut.Era și dînsa drăguță, așa, ca d-na Firea. Sunt convins că dacă-ți lipeai urechea de capul ei, auzeai marea. Iar dacă te uitai în ochii ei, vedeai fundul mării, atît erau de limpezi și de goi. Doar un android putea preda informare politică. Ca să nu mănînci sticla de la geam, ca să nu violezi stîlpi de înaltă tensiune, sau ca să nu faci ca o turmă de elefanți turbați, după lecturarea unui Congres, trebuia să fii ne-om, așa, ca ex-profesoara mea, sau ca d-na primar. Cum să spun, să fii absolut gol pe dinăuntru, prostia și aberația ideologică să nu se împiedice de absolut nici un gînd, de nici o emoție, de nimic viu.
Ființele de tipul ăsta au fascinanta capacitatea de a vorbi fără a spune nimic. De a debita tîmpenii cu toată convingerea. Nu se bucură, nu se enervează. Sunt ca niște holograme 3D care redau o înregistrare. Eram convins, pe atunci, că dacă n-ar fi existat comunismul, n-ar fi existat nici genul ăsta de oameni. Oameni care se ocupă cu nimic. Vorbesc nimic, scriu nimic, transmit nimic, se pricep la nimic. Și chiar așa sunt ei, nu e doar o fațadă. Sunt ca niște viruși în stare latentă. Abia așteaptă tipul potrivit de orînduire socială ca să devină liderii acesteia. Comunism, fascism, orice gen de dictatură, orice gen de societate bazată pe minciună, pe exploatarea fără milă a maselor, o lume a formelor fără fond. Fără cultură, fără educație, fără umanitate. Și capitalismul feroce e o formă de dictatură. Dictatura banilor. A corupției. Într-o societate cît de cît civilizată, Gabriela Firea era ajutor de manechin de plastic, într-o vitrină, la Bacău. Altă performanță n-o văd realizînd. N-o văd în stare nici să bea un pahar cu apă, singură, de capul ei. De altceva nici nu mai zic. Ba zic.
 Nu știu dacă păpușile astea fac sex. Probabil că da, din moment ce au copii. Vă dați seama ce nasol sau cel puțin ciudat se simte partenerul lor, cînd aude: ”În mai puțin de 2 minute, actul nostru mutual consimțit de acord, se va finaliza. Rezultatele sexului nostru sunt niște poluții moderne, la nivel european. Poluții pe care le putem pune în practică, dacă lucrăm împreună! Desigur, mai sunt multe de schimbat, de îmbunătățit: infrastructura patului e veche. Cearceafurile trebuie schimbate. N-ar trebui să mai porți șosete în aceste momente. Dar acum, la final, vreau să vă mulțumesc domnule soț, că m-ați ales și promit că n-am să vă dezamăgesc. Nu lăsați campaniile negative să ne despartă în tabere.Trebuie să fim împreună de aceeași parte a patului, de aceeași parte a mandatului. Pentru București, pentru Voluntari! Apropo, constat că ai terminat, mai sunt voluntari?”
Țineți aproape!

marți, 7 iunie 2016

Dileme de post

Au trecut și alegerile astea locale, într-un sictir și-o plictiseală demne de o căsnicie nefericită,  cu o vechime de 26 de ani, între românism și capitalism.
  Sigur că viața merge înainte și fără micile mele dileme post-electorale, dar dați-mi voie să le arunc din rucsacul (regionalism=robzac) personal al frămîntărilor fără rost, că mă înțeapă-n coaste cînd mă tîrîi pe cărarea veche a vieții, vorba maestrului Micolov.

  O tîmpenie pe care o aud aproape de fiecare dată cînd sunt alegeri, indiferent că-s locale sau prezidențiale, e, de fapt un principiu după care se ghidează o bună parte a electoratului: ”să-i alegem tot pe ăștia care au furat pînă acum, că-s mai sătui și vor fura mai puțin, dacă alegem alții, noi, ăia vin flămînzi și fură mai tare și mai mult”. Genial. Asta e ca și cum ai zice că un hoț de buzunare, e mai cinstit dacă fură de zeci de ani, decît unul care abia a lăsat jos steaua-sus-răsare în tramvai, și-a șters mucii cu mîneca și s-a apucat de băgat trenu-n Caraiman. Adică a absolvit școala de cerșit și a trecut la studii superioare, la furat. După principiul ăsta, e de preferat să te urci în tramvai, cu un hoț bătrîn decît cu unul tînăr. Ăla bătrîn abia dacă îți ia douăj`de lei din portmoneu, ba îți mai lasă și rest 5 lei, că-i trebuia decît pentru un pachet de țigări. Pe cînd ăla tînăr, fură toate portofelele din tamvai, ba fură tramvaiul cu tot cu cablurile de deasupra și cu șinele dă dedesupt, așa e de nehalit!
Fraierilor! Hoțul e hoț! Va fura oricînd, oricît va putea. Nu are limite. Ba dimpotrivă, cu cît fură mai mult, cu atît vrea mai mult. Pentru că vede că-i merge !!! Lasă, bă, ce are pușcăria cu primăria, fură cît poți, că te alege proștii ! Chiar nu vedeți ce se întîmplă, c-am ajuns de rîsul lumii: scriu gazetele străine despre noi ca despre o specie extraterestră, cînd se referă la pușcăriași și condamnați penal, învingători la urne !
  Uite o idee: un politician cu limită la furat. Pe ăsta l-aș vota. Aș avea garanția, că, totuși, la un moment dat, va face și treabă. Ar fi ca la campionatul de fotbal, se va afișa peste tot un cronometru care va arăta cît mai este pînă se va termina jaful: ”AU MAI RĂMAS - 10.000.000 EUR”. Și cifra aceea blestemată va scădea secundă cu secundă: 9.950.214, 8.154.000, etc. Parcă văd tot poporul în Piața Constituției, cu sticle de șampanie, cu baloane, artificii, scene cu cîntăreți, scandînd, ca de revelion, ”10, 9, 8...” și pe un ecran mare, politicianul respectiv furînd ultimii bani din buget. ZEROOOOO!!!! și alesul arată bugetul țării , gol-goluț. S-A TERMINAT DE FURAT!!!  

  O altă obrăznicie care se întîmplă cu ocazia ”exercitării dreptului democratic”, referitor la cîte un candidat cu scor slab, e ceva de genul: ”nu domle, nici nu se aștepta să cîștige, era sigur că n-are șanse, dar nu putea să stea deoparte”. De ce nu  putea să stea deoparte?! Ce e candidatura asta, un fel de cufureală? Te trece și te taie de nu te mai poți ține. Și-ți dai, la un moment dat, drumul, în democrație. În urne. În speranțele oamenilor care te-au votat. Dacă erai sigur că nu cîștigi, de ce naiba ai mai promis că vei face și vei drege? De ce n-ai venit, corect, să spui ”dragii mei, eu nu am un plan ca primar, pentru că sunt sigur că nu voi fi ales.Dar candidez pentru că...” și spui adevărul sau o minciună, cum preferi.S-ar putea să mai prinzi cîteva voturi pentru originalitate, dacă spui adevărul. 
 Stai naibii acasă și lasă pe altul, care are șanse, să-și facă treaba! Sau, dacă nu poți sta deoparte, ajută-l pe ăla cu șanse reale, să cîștige, că acum nu mai sunt 2 tururi, să-i dai voturile tale peste 2 săptămîni. Nu ne mai încurca. Aaa, da tu vrei de fapt altceva...Înseamnă că trebuie schimbată legea. Mai multe semnături pentru a candida. Mai bine verificate, nu știu...mai trebuie un filtru. Primii trei din sondaje...Acum și sondajele astea, cît or fi ele de șmenuite, dar dacă  unul are 40% și altul are 6%, ce naiba mai caută ăla pe buletinele de vot?! 

  Și mai e chestiunea asta, cu scîrbiții care stau acasă. Le-am tras-o! Așa, să vadă că nu ne pasă. Să le fie rușine că vor cîștiga alegerile cu 30, ba cu 25% !
News flash: se cacă ei pe părerea voastră. Nici în cur nu-i doare de votul vostru de blam sau de felul în care cîștigă alegerile. Dragilor, cu 0,5% dacă ar cîștiga, tot la fel s-ar bucura, tot la fel ar fura.
  Am auzit că, în București, la secțiile de votare unde USB-ul n-a avut reprezentanți, n-a avut supraveghetori în secție, a cîștigat miraculos, detașat, cu un scor nesimțit, Găbița. Pe ce voturi credeți voi că a fost posibil acest lucru? Pe ale voastre, scîrbiților. Asta e tot ce realizați dacă stați la grătare în ziua de votare. Cu rima la soare. N-aveți pe cine vota? Corect. Anulați buletinul. Simplu. Scrieți pe el: ”Hoții”. Sau ce vreți dvs.
 O să vedeți că nu-i tot aia.
  

luni, 6 iunie 2016

Chirica în provincie sau D-ale scaner-valului

 Încă de săptămăna trecută, Mihai Chirica, candidatul PSD la Primăria Iași, a mulțumit ieșenilor pentru victoria sa în alegeri. Mai exact, a mulțumit următorilor ieșeni: Gheorghe Nichita și Mihai Chirica.

Minune mare de Sfînta Duminică a Alegerilor: la slujba de sfințire a scanerelor electorale, poza din buletinul lui Arsenie Boca a plîns!

Răzbunarea lui Fuego pe cîntăreții care cîștigă frumos din concerte de revelion, sau din alte paranghelii sponsorizate cu bani publici: îndrăgitul interpret a încheiat un contract cu B.E.C., conform căruia, în toate secțiile de votare din țară, se vor difuza doar piesele sale, ”Împodobește, mamă, urna” și ”Iată, vin alegători”.

Smiley era cît pe ce să se aleagă cu dosar penal, după ce a încercat să-l convingă pe Pavel Bartoș să-i dea buletinul lui de vot, că nu se prinde nimeni. Asta, deoarece, Smiley, și-a pierdut, normal, buletinul. De vot.

În județele Harghita, Covasna, Mureș, cetățenii de etnie maghiară, au depus mai multe plîngeri la diverse foruri internaționale, referitor la faptul că secțiile de votare nu au fost prevăzute și cu scanere în limba maghiară, ci doar în limba română. Ei susțin că scanarea bilingvă a oricărui document este un drept fundamental al minoritarului etnic, drept sfînt, plătit cu sînge, de către generații întregi de înaintași ai acestora, care și-au jertfit viața pentru ca PDF-ul secuiesc să nu fie PDF românesc!

Președintele Klaus Iohannis s-a prezentat la urne dis-de dimineață. Înainte de a intra în cabina de vot,  jurnaliștii l-au întrebat ce speranțe are de la acest scrutin electoral. Domnia-sa a răspuns calm, că el speră, de la acest scrutin electoral, ca pînă la orele 21, să aibă timp să voteze. După ce a terminat de formulat acest răspuns laconic, s-a dus direct la masă, deoarece trecuse un pic de ora prînzului.

Operativitate absolută :DNA nu se mai lasă pe ultimul moment. Încă din 2014 a început urmărirea penală pe numele tuturor celor care vor fi aleși în 2016, vizînd fapte de corupție ce vor avea loc în 2018!

Candidații au fost nemulțumiți de prezența slabă la urne a alegătorilor. La răndul lor, alegătorii și-au manifestat nemulțumirea vis-a-vis deprezența slabă a candidaților la împărțit pomeni electorale: ”Stegulețe, baloane și lozinci să mănînci tu și cu mă-ta, bă!” 

Întrebat dacă are emoții, Mihai Chirica a declarat că e, sincer, un pic îngrijorat. Singura provocare reală, la Iași, e să nu iasă din nou primar Nichita.

Acordeoane, semințe, bere la pet, mititei, moftangii, măscări, paiete, paiațe, hoțu cu prostu, PSD, PNL, plm, lume, popor, alegători, cațavenci, căldură mare, monșer! Și multă mizerie. 
Vom avea ce mătura după ăștia...







  .

vineri, 3 iunie 2016

Razboienii Stelelor

  Acum aproape o lună, transhumîndu-ne pe noi, de la Bușteni la Iași, ne-am oprit pentru cîteva cadre rapide și pe la Festivalul Baloanelor de la Războieni. Să văd și eu cum arată astea pe viu. De la Jules Verne mi se trage. A fost fain și nu prea. Lume multă, organizare proastă, părerea mea. Cît despre baloane, faine, nimic de zis, dar eu, sincer, nu m-aș fi urcat în nici unul. Cică te duce vîntul așa, aiurea, de te oprești unde mîna destinului îți pune piedică cu piciorul. Nu, mulțumesc, se vede bine și de aici. 
 Iar ce am văzut e una, ce am filmat e alta, iar ce am montat, e cu totul și cu totul altceva! 
  O tîmpenie absolută! Iaca, m-am jucat și eu puțin din baloane. Pardon, din butoane.
Pentru o calitate mai bună, sfatul meu e să dați click pe sigla YouTube din dreapta-jos a clipului, și să vizionați clipul direct pe YouTube. Vizionare plăcută și însănătoșire grabnică!

joi, 2 iunie 2016

Copilării

How do you like me now...
Veți vedea fotografia asta veche și vă veți întreba: cine e grăsuța mea? Nimeni altul decît eu, într-o viață anterioară, pe cînd părinții mei voiau să vadă cum ar fi să aibe și o fetiță. Mie să-mi mulțumești, soră-mea!      Dacă nu convingeam auditoriul, rămîneai ”încremenită în proiect”! Glumesc, te pup.
Și mai explică ceva poza asta: de unde mi se trage prezenta codiță. De la ditamai funda și pletele, de la un an jumate. Că tot a fost 1 iunie, putem spune că biata mea codiță de acum e mic copil pe lîngă fundoiul de atunci.
    Apropo de 1 iunie. Vreau dreptate pînă la capăt! Păi e corect așa? De 8 martie ucideți pruncii ăștia mai ceva ca pe vremea lui Irod, punîndu-i să scrie tot felul de ode închinate mamei, poezele, să picteze, să sculpteze, să cînte și să danseze. Mi se pare foarte corect, ca, de 1 iunie, mamele să facă același lucru. Să citească în fața colectivului de la serviciu o poezie, sau să interpreteze un cîntecel...dacă n-are serviciu, atunci în fața blocului sau în parc. Să exprime artistic dragostea ei, de mamă, pentru odorul drag, chiar dacă acesta a împlinit 18 ani și a venit azi dimineață bat ciocan și acum sforăie de se-nvîrte contorul invers...Copilul e tot copil!
Ba chiar se merge pînă acolo, de 8 martie, că unele doamne au zi scurtă la serviciu, sau zi liberă. Copii ar trebui să aibe și ei, la școală, o zi mai specială, mai lejeră. În care să se joaceăn mod real, să interacționeze. Că dacă-i lași acasă, imediat îi pierzi în lumea virtuală. 
Noi, cei de generația 40 plus, știm ce înseamnă joaca pe lîngă bloc. Unii chiar o mai practică și astăzi. La nivel național. Știu eu pe unii, care, mai ieri, jucau leapșa pe spatele poporului și astăzi joacă ascunsa. Se scuipă unii pe alții și strigă ”Ptiu pentru Dorin! Ptiu pentru Lenuța! te-am văzut! te-am văzut, te-ai ascuns în Panama!”. 
   Sau o fetiță cu breton care joacă toată ziua somata. ea și cu echipa ei de băieței mascați. Vă mai aduceți aminte ”somata”? Un fel de ”hoții și vardiștii” de pe vremea părinților noștri. Sau ”DNA-ul și corupții” de astăzi. ”Somat!Somat!” și ai ieșit din joc. Uneori îl jucam cu arme imaginare, alteori cu tuburi de plastic prin care suflam cornete de hîrtie.
  Americanii sunt înnebuniți după game-urile noastre! Le plac în special două:
 -  ”Country-country, we want romanian soldiers to die for the prosperity of the United States but we give you shit if you want visa”, tradus de Margareta Irina Nistor: ”Țară-țară, vrem ostaș”;
 - ”Țară-țară vrem ocnaș”, joc netradus, în care fetița cu breton întreabă ”pe cine?”, americanii arată cu degetul un politician sau un om de afaceri, de exemplu, ”pe Strongfellow”zic ei, ... ”aaa, pe Tăriceanu...”, zice fetița cu ochi căprui.Și a doua zi e DNA-ul peste el.
  Mai sunt pe la televizor niște fetițe și băieței care promovează, pardon, sar coarda. De fapt, cam întind coarda, clar că li se rupe. Și că tot am ajuns în zona presei, aici se joacă telefonul wireless. Se preia un răhățel de știre, care circulă apoi de la știrist la știrist pînă ajunge ditamai groapa comunală de bălegar. Subiect de interes și flatulație națională.
  Copilăria e vîrsta de aur. În opinia multora, însă, pensionarea e vîrsta de platină. După cum putem observa, vîrstele cele mai apreciate sunt cele asistate social. Cele în care nu muncești. Îi înțelegeți acum pe politicieni de ce țin cu dințișorii de scăunele?  Micuții de ei... Apropo, de scăunele, nu credeți c-ar trebui să-i mai schimbăm? Nu simțiți ce put? 
  Copilăria e vîrsta cea mai frumoasă, pensia e deja un mit pentru cei din generația mea. Dar aș vrea să-ți spun ceva important, drag copil născut în România. 
   Părinții își doresc să vii pe lume. Mai ales că s-a mărit alocația. Ai să întîmpini probleme de la început. Poți proveni dintr-un cuplu prolific, să fii cam al 15lea la farfurie, și atunci intri direct la muncă, la cerșit, mutilat. Sunt și multe cupluri care, din cauza stressului și alimentației, nu pot avea copii. De obicei, oamenii care și-au pierdut vremea învățînd, studiind, ca să ajungă să tragă de 1500 lei pe lună. Dragi cupluri cu probleme de fertilitate, nu mai pierdeți timp și bani pe la doctori, chemați-l direct pe Borcea și se rezolvă! În fine, să zicem că te-ai născut. Dacă nu ai ars în maternitate, dacă nu te-au mîncat cîinii în parc, dacă nu te-au omorît în bătaie educatoarele, la grădiniță sau învățătoarele la școală, dacă, după ce mai crești un pic, nu ai ars în vreun club, sau dacă nu a intrat vreo beizadea beată cu Ferrari-ul în tine, ascultă-mă bine: NU-ȚI FORȚA NOROCUL!!! PLEACĂ DIN ȚARĂ!!!
  La mulți și buni ani, dragi copii, oriunde vă veți afla!

vineri, 27 mai 2016

La Castelul Cantacuzino. Cu Bianca Drăgușanu.

Dragă Bianca, cred că nuanța asta de ruj e de vină...Auuu!!!, Nu-nu, e perfectă, e ok...
Buzele tale, două petale,
Ai grije de ele, 
Să n-o ia la vale...
                             
                             (taraful de acizi grași, Hia lu` Ronică)

joi, 26 mai 2016

Țapul cu 3 iezi


   Pînă nu demult, am crezut că, în special la munte, pachetul compus din ciobani dimpreună cu turmele lor păscător-rumegătoare, plus cîinii din dotare, are un rol eminamente turistic. Idealizînd noţiunea de "cioban", aceştia dau locului culoare și autenticitate. Fac parte din decor. Un decor interactiv uneori. Ciobanul ne dă nouă brînză, lapte, carne și bună ziua cu accent de la munte. Ouă nu. Ciobanul cîntă la fluieraș hand-made din lemnele pădurii. Aproape tot ce face e rudimentar, primitiv, sau altfel spus, folcloric autentic, ”din bătrîni”. Din moși-strămoși. Așa cum a lăsat Dumnezeu. 
   Concepția asta mi se pare un pic ofensatoare pentru ciobani. Eu, dacă aș fi cioban, aș fi un pic indignat. Cum vine asta, adică eu sunt un fel de neandertalian care, ori refuză prezentul, ori e prea prost să-l priceapă. Pe scurt, ciobanul e ori prost, ori e nebun. 

     La prima vedere, aplicînd logica asta pînă la un punct, cam așa reiese. Dar nu e deloc așa. Aș fi supărat degeaba. Ciobanul e, în mintea unui copil de la oraş, personaj de poveste, de legendă. Ca și preotul, soldatul, sau chiar ca și Moș Crăciun, el trăiește și acționează ”de partea bună a vieții”. Toate aceste personaje în care credem în copilărie și pe care le simpatizăm ca adulți (înafară de preot, care, pe vreme ce îmbătrînim, ne tot amintește de ceva anume), au o costumație aparte, specifică fiecăruia dintre ei, dar diferită de cea a omului obișnuit. Ei se ocupă cu lucruri care nouă ne fac bine, ne plac. Nu ne incomodează în viața de zi cu zi,nu ne izbim de ei pe stradă,  apar numai atunci cînd e rostul lor, de regulă în mijlocul unui eveniment. Și tot rostul lor e să nu se schimbe. Să nu le cunoaştem numele. În cazul acestor personaje, schimbarea înseamnă dispariție. Cum ar fi dacă un grup de oameni serioși i-ar pune la dispoziție lui Moș Crăciun un avion particular, considerînd o nebunie periculoasă zborul cu sania...

Dacă s-ar schimba, ciobanul n-ar mai fi cioban, ci un om obișnuit. Ar deveni Gigi Becali. Sau alt om mărunt,  cu ocupaţii mărunte, legate numai de bani. 
Nasol, pentru că atunci l-am urî. Oamenii obișnuiți se urăsc între ei. Se detestă. Despre ciobani ai să auzi adesea chestii de genul ”minunatul său port popular”, sau ”Stătea acolo, sus, pe creastă, sprijinit în bîta sa, neclintit, veșnic, precum muntele”.  Despre un lăcătuș mecanic, în schimb, n-ai să auzi niciodată ”minunatele sale haine de la second-hand Anglia”, sau ”stătea în stația de tramvai, sprijinit de-un stîlp, lejer abțibuit, veșnic ca întîrzierea tramvaiului”. 
  Dacă vreți, dreptate îmi dau și cei de la o companie de telefonie mobilă, care au pus în mîinile murdare de zer ale ciobanului Ghiță, o tabletă. Ciobanul și tableta: baba și mitraliera, cum spuneam demult, cînd voiam să subliniem că, un lucru, nu are nici o legătură cu un alt lucru. Ciobanul și tehnologia, sunt carevasăzică, diametral opuși. Iar noi trebuie să pricepem că tocmai în asta stă măiestria acelei companii de telefonie mobilă, că a reușit să înlocuiască fluierașul de fag cu o chinezărie de plastic. Să se deștepte și Ghiță, să aibe acces la informație! Iar cînd or vrea domnii afoni de la vodafoni să mănînce lactate naturale, vor mînca, la rîndul lor, tot chinezării! Importate de Ghiță cel informat de pe Ali Baba. 

Da` ce-mi veni să fac teoria ciobanului: am întîlnit unul chiar pe Muntele-deal de lîngă Broșteni. Fericitul posesor al unei mici turme de capre. Omul care mi-a dat prejudecățile peste cap: deși l-am cunoscut, deşi i-am aflat numele, nu şi-a pierdut farmecul, ba dimpotrivă. 
Întîi i-am cunoscut cîinele, pe Bulai. Cu o zi înainte, de fapt. Pe cînd mă hodineam olecuță. Ședeam pe-un picior de plai, cînd deodată m-am pomenit cu Bulai. Mioritic vorbind, a venit direct la mine de parcă chemasem și-un cîine. Cred că semăn un pic cu țapul din gașca păzită de el. Fără nici o introducere, a intrat direct în tăcere cu mine, o tăcere plină de semnificații, dar și confortabilă, de o sinceritate totală. Parcă, sătul de singurătatea sa cu caprele, Bulai abia aștepta să vină cineva de la oraș cu care să mai schimbe o tăcere-două.
Ulterior, am aflat că Bulai era un fel de Dog Jekill și Mrrrr Hyde. În afara curții era simpatic, de treabă.Însă, în timpul serviciului său de pază și protecție a animalelor și a gospodăriei stăpînilor, se transforma într-o bestie care nu mai avea prieteni, absolut incoruptibil. Și nu voiai să-l testezi: deși are mai puțin de 7 luni, cîinele ăsta e un fel de corcitură între rottweiler, saint-bernard și urs brun carpatin. E mare. 
  Ziceam că întîi l-am întîlnit pe Bulai, iar a doua zi pe domnul cioban de capre. La fel de comunicativ ca și cîinele său, însă pe partea cu vorbele, ne-a mărturisit că ieri a lipsit de la job din cauza sfintei sărbători a Paștelui, care i-a ridicat între plăcere și datorie un zid de seducții culinare. El a rămas pe partea cu plăcerea și așa se face că o zi a lipsit de la pășunat, dar caprele s-au descurcat și singure. Apoi am aflat că omul meu fusese la viața sa un mic întreprinzător, comersant, patron de bar și butic, ceva de genul ăsta. Lucrase și prin străinătate, iar acum, la pensie, ca să nu stea degeaba, luase caprele astea. Mai un lapte, mai o brînză, mai o subvenție de la APIA. Unde mai pui liniștea și aerul curat!
  Îl admiram, ba chiar l-am întrebat în glumă dacă n-ar vrea să facem schimb de  ocupații.
  A făcut și puțin marketing, dar nici nu mai era nevoie, brînza și laptele de capră se vînd singure, mai ales dacă se întîlnesc cu niște orășeni în vîrful muntelui. A rămas să cumpărăm la întoarcere. Ceea ce Stela și soacră-mea au și făcut, în timp ce Toma și cu mine ne-am dus direct acasă. Mare greșeală! Omul organizase o mică gustare stropită cu niște țuică proaspăt scursă din cazan.


Dar am recuperat mai pe seară, am fost în vizită ”la stînă”. O curățenie, de mîncai de pe jos. Bulai ne-a lătrat, ieduții ne-au sărit în brațe, iar cazanul de țuică ne-a încălzit noaptea rece, de munte. Gazdele, de mare excepție, ne-au tratat cu brînzeturi, prăjituri de casă și povești. Doamna fusese profesoară, sau vînzătoare, cam așa ceva din ce rețin eu. O seară, de altfel, extrem de reușită. Iscată, practic, din nimic. Am întîlnit un om pe-un deal, în mijlocul naturii, şi m-a aşezat la masă. În oraş, în mijlocul "civilizației", un alt om, îţi crapă capul doar dacă parchezi pe "locul lui" care, legal, nici nu e al lui. Şi atunci, mă întreb: de ce s-ar "civiliza" ciobanul?

    Uite, de asta e fain să călătoreşti! În special în locuri unde natura e civilizată sau unde civilizația e naturală.



miercuri, 25 mai 2016

Superofertă: Cruce Led full HD diagonala 10m Broșteni



       I-au pus cruce Broșteniului. La propriu. De aia luminoasă, cu leduri, care despică bezna-n patru.   
Păcat că nu am niște imagini de noapte, să vedeți ce frumos se înalță, albă și impunătoare. Laser, frate!

  Chiar lîngă Broșteni e un delușor. Cu rol de pășune. Delușorul își ia rolul în serios: zilnic, e păscut agale, de vaci, cai, oi, capre. Precum și de alte animale care beau bere, sucuri și aruncă peturile fix acolo unde se golesc. 
  Pentru că delușorul-pășune avea nevoie de-un nume, noi i-am zis simplu, Munte, și am purces să-l escaladăm ca atare. Mai precis, să ne plimbăm pe-o potecă care duce pînă-n virf, la cruce. Să atingem minunea cu mîinile noastre. 

  Cică în prima seară cînd s-a aprins, cîțiva bețivi cu privirea cvadruplată, care tocmai ce se hotărîseră să plece acasă, văzînd mai multe cruci luminoase pe cer, că noaptea dealul nu se mai vede, și-au făcut, la rîndul lor, cruce: au crezut că văd o escadrilă de avioane ostile, că sunt atacați pe calea aerului. Așa că s-au întors la crîșmă să-și mai facă nițel curaj. Sau să-și ia adio. Sau pur și simplu.
   Înafară de unul, un pic mai beat ca ei, care a crezut că vede wizzairul de Torino și s-a apucat să zbiere după nevastă-sa. După ce și-a amintit-cu greu-că nu e însurat, s-a liniștit.

   Crucea e chiar în vîrful Muntelui. Acolo unde numai vulturii se avîntă. Cu capu-n jos. Cînd leșină și cad din văzduh.
  Apropo de păsări, cît ne-am învîrtit pe acolo, n-am văzut nici o pasăre, de nici un fel să se așeze pe acest simbol al creștinismului. De unde concluzia că păsările sunt evreice. Nu sunt nici musulmane, nici budiste. Dacă erau musulmane, ar fi avut ciocul acoperit de pene-burka și s-ar fi detonat în crecătorii de pui, în cotețe, în piețe cu porumbei etc. Iar dacă erau budiste, s-ar fi aruncat în rîuri, ar fi cotcodăcit și ar fi ciugulit sincron, iar găinile al căror cocoș ar fi ajuns borș, s-ar fi aruncat în cuptor ca să fie arse împreună cu soțul lor. Ba mai mult, n-ar fi mîncat boabe de porumb decît condimentate cu curry.
  Priveliștea e magnifică. Cer, munți, dealuri, Bistrița, iar munți. Locația e perfectă, monumentul fiind vizibil de la orice terasă din localitate. 

   O inițiativă creștinească, lăudabilă, la urma urmei, fiecare are o cruce de dus. Sau de pus. Chiar, oare s-au depus și niște bani publici în niște conturi private, cu ocazia asta? Nu știu, mă întreb.Dacă da, și lor le putem pune cruce.
  Iar dacă oamenii locului vor fi nevoiți, la un moment dat, să plece din cauza lipsurilor, a minusurilor cum s-ar zice, tot va rămîne în urma lor, un mare plus. Luminos, în vîrful dealului. 
Vorba bancului: ultimul care pleacă stinge lumina. La cruce.



marți, 24 mai 2016

2 tickets to midnight

   Așa se vine seara, de la serviciu. Cu ceva de pus pe masă. Cu ceva bun.
  Faza mișto a fost cînd am intrat hotărît în Cărturești, m-am dus direct la front desk și am cerut, abrupt, 2 bilete la Iron Maiden. Cu fața asta de contabil rural, de navetist pe Iași-Hîrlău. Atît fata din spatele tejghelei, cît și colegul ei, au avut nevoie de cîteva secunde bune pentru a procesa ceea ce li se întîmpla. Am savurat din plin acele momente. Dragii de ei, probabil nici nu erau născuți pe cînd noi răgușeam la primul concet Iron Maiden, în 1995.
  După ce a reușit să lipească, mental, toate aceste secvențe din filme total diferite, atît ca genuri cît și ca epoci, d-șoara cărturească a egalat, întrebîndu-mă ceva, ce m-a luat, la rîndul meu, pe nepreparate:
- Doar la un concert doriți bilete?
Or fi mai multe concerte cu Iron Maiden și nu știu eu?! Or fi cîntînd Iron Maiden în deschidere la cineva?
M-am abținut cu greu să o întreb dacă mai are bilete la Fuego...

joi, 10 martie 2016

COȘMAR!!!

  M-am trezit dintr-un coșmar!!!...
A început ca un vis frumos. Se făcea că era o zi plăcută, nici prea rece, nici prea cald, nici prea soare, nici prea umbră. Numai bine. Aer curat, liniște...da, liniște! Multdorita liniște. 
  Ies din capsula criogenică, ud din cap pînă-n picioare, ca un nou născut. După scurgerea lichidului de criogenare în canalul special amenajat (somnul criogenic are loc într-un lichid special, asemănător celui amiotic, din uterul matern) mă întind puțin, ba chiar execut cîteva exerciții de înviorare. După 200 de ani de somn, nu te trezești în cea mai bună formă. Arunc o privire în jurul meu: Terra nu se schimbase foarte mult. Iarba era tot verde, cerul tot albastru, apa tot udă. În zare străluceau, asemenea unui lanț muntos, niște construcții, probabil niște mall-uri gigant, în care găseai absolut orice,inclusiv cîteva orașe.
  Noi, am ales ca locație pentru criogenare, un platou pe culmea unui deal, din rațiuni de securitate, ferit de indundații, cutremure, grătare de week-end și alte cataclisme. Făceam parte dintr-un grup foarte restrîns de oameni care au făcut sacrificii enorme pentru a fi criogenați timp de 200 de ani. Ne vîndusem tot ce se putea vinde, casă, mașină, un plămîn, un rinichi, tricoul cu Iron Maiden, tot! ...cu un singur scop: să trăim într-o lume în care să nu se mai difuzeze la radio melodia cu buletinul! Aia a lui Smiley: Pierdut buletin/Nu maiștiu de unde vin/Nu mai știu cine sunt/Sau de cînd sunt pe Pămînt...O lume pierdutbuletin-free, în care să nu mai auzim nici o notă din această compoziție, să-i zicem, muzicală.
  Au început să se trezească și co-antibuletinarii mei. Ca și mine, așteptau scurgerea lichidului criogenic, își verificau semnele vitale afișate de capsula criogenică, se întindeau puțin, după care, brusc, le săreau ochii din cap și fugeau cu viteză maximă după capsulă, la pipi. Nici nu vă dați seama cum te taie, după 200 de ani de somn!
  Semnele vitale arătau bine la toată lumea, exceptînd doi indivizi, la care toți parametri arătau că sunt morți. Ce-i drept, cam așa arătau și ei. Puteam intui și motivele: prima, o pițipoancă de bani gata, a insistat să fie criogenată cu tot cu haina de nu-ș ce blană, f.f.scumpă. Se pare că înghețul nu funcționează foarte bine cînd ai ditamai mortăciunea blănoasă pe tine. În plus, proasta satului și-a programat capsula criogenică să se deschidă la fiecare sfert de oră, ca să-și posteze selfie-ul obligatoriu, fată! Practic, a murit de selfită acută. N-a prea regretat-o nimeni, la cît era de proastă, toată lumea o suspecta că ar fi fost fan Smiley, sub acoperire, infiltrat printre noi, ca să ne dezbine și să ne elimine.  
  Al doilea mort era un cetățean din Vaslui, care a înlocuit lichidul din capsula criogenică cu spirt medicinal Mona. Pe care l-a băut prin somn. Deși a programat capsula pentru 200 de ani, aparatele de bord indicau că el a rămas fără lichid, adică fără 800 de litri de spirt în două luni! Măcar a murit fericit. Se zice că, în Vaslui, coma alcoolică e asimilată cauzelor naturale, cum s-ar zice a murit de moarte bună. În fine, atunci cînd am semnat contractul de criogenare, ne-am asumat și riscul de deces. Asta e, nu scapi de un hit, așa, ușor. 
 Depășim momentul trezirii și începem să socializăm. Ce-i drept, niciunul dintre noi nu făcuse mare lucru în ultimul timp, dar vorbeam vrute și nevrute, doar-doar om mai amîna puțin momentul. Momentul în care vom da drumul la radio, să vedem dacă am învins sau nu. Savanții au calculat că după 200 de ani vor fi 92% șanse să nu mai existe cîntecelul ăsta. Pentru 100% ar fi trebuit să stăm criogenați vreo 400 de ani, dar scădeau șansele noastre de supraviețuire pe undeva, la 10%. Unii ar fi vrut și așa, numai să fie siguri că nu vor mai auzi niciodată refrenul lui Hlizitul, cum îl numea pe Smiley, ex-vasluianul din echipa noastră.
  Dar Momentul nu te iartă. Te pîndește, se furișează și te atacă. Un radio cu declanșare automată a început să zbiere deasupra noastră. A fost plantat acolo de către psihologii care ne-au antrenat pentru acest salt în timp și care au prevăzut lașitatea noastră. În fine, cu emoție, cu teamă, stăm și ascultăm. O zi întreagă. Dacă într-o zi întreagă, nu auzim ceea ce ne îngrozea, ar fi însemnat că am învins. Am stat și am ascultat o zi. Și încă jumate. Nimic. Două zile! Nimic!!! După trei zile, rupți de foame, desculți, plîngeam de bucurie unii în brațele altora, ca niște supraviețuitori ai unui lagăr de exterminare, miraculos salvați. Bucuria și miracolul ne-au fost înzecite și de faptul că, la un moment dat, vasluianul s-a trezit! El a fost doar mort de beat, nu de altceva. Dar bucuria ne-a fost curmată brusc. Abia trezit, cetățeanul spirtos ne face semn să tăcem, să facem liniște.I-am urmat sfatul. Apoi ne face semn să-i dăm de băut. Nu i-am dat. Și am auzit niște zgomote ciudate venind din poșeta pițipoancei moarte. M-am dus la capsula ei și cu măna tremurîndă, am scos din poșeta Luis Vuitton al 18-lea, un telefon Samsung Metagalaxy S180. Ea, dacă se trezea la sfert de oră, avea ultimele noutăți. Iar pe telefon, un mesaj pentru Grupul AntiHlizitul. Ăștia eram noi.Le arăt și celorlalți. Toată lumea e de acord să dăm play la mesaj. Apare Smiley. Deci pițipoanca era, totuși, fan sub acoperire! Zice Hlizitul: ”Îmi cer scuze dacă v-am stresat cu melodia mea pierdutbuletin. 200 de ani e un timp lung și se pot întîmpla multe. Știți, eu, între timp, mi-am găsit buletinul. Așa că, am scos un nou hit...” N-am mai auzit restul mesajului, deoarece radioul de deasupra noastră, a început să cînte: 
Găsit buletin/Acum știu de unde vin/Și mai știu și cine sunt/Și de cînd sunt pe Pămînt...

  M-am trezit îngrozit! După ce mi-am dat seama că a fost doar un vis, m-am dus în bucătărie să beau o gură de apă, să-mi revin. Am deschis geamul. Era o zi plăcută, nici prea rece, nici prea cald, nici prea soare, nici prea umbră. Numai bine. Aer curat, liniște...da, liniște! Multdorita liniște...

S-a descoperit un Om la Iași!

   Cu mare bucurie, am aflat, ieri, că există și la Iași un Om, specie extrem de rară. Ca să vă faceți o idee despre cît de rară este această specie, vă pot spune că încă nu s-a putut stabili cu certitudine dacă Omul e pe cale de dispariție sau pe cale de apariție !
  Sunt teorii care susțin că Omul se trage din omul obișnuit, Homo Canapellus (omul de canapea), numit și Homo Teletîmpitus (omul-telespectator). Alți specialiști contrazic această teorie, argumentînd cu faptul că omul-de canapea (sau Homo Grătarus, pe timp cald), este de fapt o involuție a maimuței, un pas înpoi. Știa Darwin ceva, dar a pus planșa invers. Prin urmare, nu are cum să apară o specie superioară alteia, dintr-o specie inferioară. Ar însemna să sară o treaptă-două pe scara evoluției. Există și a treia categorie de teoreticieni, care sunt de acord cu ambele teorii. Da, se poate sări peste cîteva etape ale evoluției, pentru a ajunge pe poziția dorită, în lanțul trofic. Nu e ok, dar se poate. Așa a apărut PSD-ul, de pildă. O revoluție confiscată, un plagiat ici, un doctorat colo, hopa ditamai balaurul cu jdemii de capete! Dar parcă numai PSD-ul...
  Indiferent de ce ne spun savanții, Omul există printre oameni și acest lucru nu poate decît să ne bucure și să ne dea o nemeritată speranță. Iar faptul că în urbea mea natală trăiește cel puțin un specimen, nu poate decît să-mi facă zilele un pic mai bune.
  Omul a fost descoperit ieri, de către un amic, bineînțeles, din întîmplare: prietena acestuia și-a scăpat portofelul lîngă mașină în timp ce cobora. A doua zi, amicul meu a găsit în parbriz un nr. de telefon. Același nr. de telefon era proptit și în ștergătoarele mașinii parcate lîngă a lui, portofelul fiind căzut între cele două auto. A sunat, s-a întîlnit cu Omul, un tip la vreo 30 de ani, acesta i-a dat portofelul intact, cu acte, cu bani. Subliniez, cu bani. Nu vreau să spun cîți, dar vă garantez că erau suficient de mulți chiar și pentru cineva cu venituri mărișoare. În plus, amicul meu a insistat să-i acorde Omului o recompensă pentru gestul său, dar acesta nu a acceptat. Om pînă la capăt! Chinuit de recunoștință, amicul meu l-a bătut și l-a torturat (la cap, psihic) pînă cînd Omul n-a mai avut ce face și a acceptat să fie răsplătit. Mai mult așa, ca să fie prietenul meu cu conștiința împăcată.
  Oamenii există. Sunt printre noi. N-aveți cum să-i recunoașteți, nu poartă bărbi, sutane și cruci de aur masiv la gît, nu poartă costume de zeci de mii de euro și nu vă cerșesc voturile, n-au silicoane și operații inestetice, nu cîntă manele și nici nu apar la televizor.
  Pe un Om îl recunoști doar după fapte.

miercuri, 9 martie 2016

Pelerinaj la Sfînta Stripteuză

    Povestea ce urmează să v-o împărtășesc, e unică în felul ei, dar nu și irepetabilă. M-a impactat săptămîna trecută, dar parcă se așează mai bine în pagină, acum, de 9 martie, cînd, bărbații iubitori, bombonitori și floritori de pe 8 martie, se transformă azi, de 40 de ori, ca-n povești. Mai exact, ca-n ”Povestea Porcului”, na, că mă pomenește Ion Creangă!

   Da` uite că-l pomenesc și eu pe dumnealui: halal urmași ai lăsat bre, nea Ioane, la Broșteni! Ai fost matale popă de poveste, dar dacă ai ști ce se povestește astăzi, despre anumite fețe bisericești de prin umbra bisericuței tale de lemn, ai sări o țîră gardul Edenului și i-ai fugări cu pușca aia, de speriai ciorile la Golia. Sau poate nu. Poate te-ai prinde tovarăș cu prezentul și-ai povesti mai bine decît mine istorii ca asta de față. Parcă și citesc: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, cînd ma gîndesc la Broșteni, la Bistrița cea frumos curgătoare, la malul ei cu barul de striptease, unde lega patronul o țavă cromată de care atîrna două mîțe de crăpau pochii jucîndu-se cu ele...”. Apropo, la Broșteni sunt vreo trei popi.

  Cred că așezările rurale ar trebui clasificate în funcție de numărul de popi, așa cum hotelurile sunt clasificate după numărul de stele, iar pensiunile - în funcție de numărul de margarete. Să vezi ce s-or mai duce snobii în concedii de lux, numai în comune de 5 popi, iar ăia proști de tot, în unicul sat de șapte popi, Dubaievița.
 Numărul de popi indică cel mai bine gradul de dezvoltare al unei localități din mediul rural. Într-o comună săracă nu veți găsi mai mult de un popă. De cele mai multe ori, alcoolic. Enoriașii n-or fi avînd ei bani, dar băutură, la țară, se găsește oriunde și oricînd.
  La Broșteni sunt trei popi. Binișor...ba, eu zic că e chiar bine. Trei popi, înseamnă că roata celor trei N (Nuntă-Naștere-Năsălie) se învîrte unsă! Au de făcut bani, pardon, au de muncă, pochii, la Broșteni.
  Acum zic unii, eu nu știu ce să cred, dar zic unii, cum că popa cel mai tînăr dintre cei trei, luptă uneori și pe teren cu forțele răului, că înfruntă păcatul la el acasă,mai exact la un bar din comună, unde, întîmplarea, face să se exprime prin dans sexotic contemporan, o artistă al cărei nume ne scapă. Localnicii  se referă la dînsa cu expresia ”una de-a lui Zorică”, adică o țigăncușă de prin partea locului.
  Pînă aici, nimic neobișnuit pentru un popă de prin părțile lui Ion Creangă. Parcă, ce, maestrul n-a vîndut tutun? Iaca, în zilele noastre caprele nu mai pasc iarbă amară, ci dau din țîțe la bară, nu mai au rîie pe piele, ci parfumuri de Chanelle. Ce-i frumos și lui D-zeu îi place, nu așa se zice? Da, dar a mai apărut o zicală, care zice să te ferească D-zeu să nu plătești ce ți-a plăcut!...Ș-apoi, ce striptis e ăla dacă nu bagi oleacă mîna în cele două minuscule obiecte vestimentare ale artistei, ca să-i lași niște bănuți? Intră în ritualul locului, e una din regulile de bază ale jocului. Așa că, uneori, seara,  popa al nostru, milostiv cu cei dezbrăcați, degrabă ajutător celor talentați, iubitor al aproapelui (îi place cînd țiganca dansează aproape de barba lui), scoate din cutia milei și îndeasă în chiloții țigăncii, că dar din altar se face rai.
   Numai că, într-o seară, scotocindu-se el prin buzunări după parale, fiind și oleacă aghezmuit bine di tăt, în loc să-i tivească sutienul și chiloții fetei cu lei și euroi, ce să vezi? Că intenționat n-a făcut, asta-i sigur: a umplut-o pe aia de pomelnice! Pomelnicele de la biserică. Le avea la el și i le-a pus Zoricii la slip. Care-i problema?...Probabil, omul a uitat că mai avea prin budigăi și prin cele cotloane ale straielor și altceva decît bani.
  Dar vă dați seama ce a fost la gura țigăncii, cînd s-a dus să-și numere profitul și s-a trezit că avea părțile intime pline de morții mamii lor de enoriași? Uite așa s-a trezit aia a lui Zorică, mai plină de pomelnice decît Sf. Parascheva la sfîrșitul acelei zile. Da` stați oleacă, să nu ne pripim. Dacă ajunge și asta sfîntă, ca Maria Magdalena? La cît a miruit-o și a împărtășit-o părintele, la cîte mătănii bate ea seară de seară (unele dificile tare, de alea, cu capu-n jos, cu șpagat în aer), la cît a pupat poala popii, nu se știe. Pelerini de ăia, în genunchi, să știți că se perindă și pe la ea. Mai ales în zilele de salariu și de alocație. Să-și frece un pic basca de minunile ei.
   Săraca. Ar mai lipsi ca, într-o seară, șeful de post să-i deie bacșiș procese verbale și amenzi! Cred că fata ar lua-o razna cu totul,ar fugi în pădure, i-ar mai rămîne doar amprenta dentară pe bară.
  Totuși, plata neconvențională nu e o idee rea. Mă gîndesc că, oricum mă duc de Paște la Broșteni și mai am cîteva bonuri de masă. Ar trebui să le accepte, pentru că am să i le dau exact atunci cînd dansează pe masă.
Dacă nu, fiind de Paște, poate o scoate patronul, ca pe Sfîntă, vreo trei zile, în curtea crîșmei, ca s-o atingă toți păcătoșii și să-i pună pe piept (sau în alte părți) fiecare ce are prin casă: factura de la Digi, citație de la executor, somație de la întreținere...oare bilete de autobuz compostate primește?
   Pomelnice în chiloți la curve...Doamne, uite unde-au ajuns ascunse căile Tale!