Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

joi, 15 septembrie 2016

Cînd luminile s-au stins

Dezastrele naturale au și părți bune. Dacă supraviețuiești, bineînțeles. Ne amintesc că suntem vii. Ne unesc și ne mai taie din orgoliu, amintindu-ne că suntem oameni. Ne arată lucrurile cu adevărat importante în viață: ce iei cu tine și ce lași în urmă cînd fugi din fața unui dezastru...Exemplu:
  Ea: - Și mama? Unde e mama?/ El, pornind mașina: -Nu mai este loc! Trebuie să plecăm acum!/ Ea, cu o lacrimă pe obraz: - Nu putem să renunțăm măcar la o ladă de bere?.../El:-Nu!/Ea:- Nici măcar la una cu sticle goale?...haide, că îți dă mama banii pentru garanție...
Și nu în ultimul rînd, ne lasă un bun subiect de povestit.  

Final de concediu, pe insula Thassos, în Grecia. Ca orice final de eveniment, trebuie marcat cu un spectacol de lumini. Fie lasere, frate, fie focuri de artificii. Așa ne-am obișnuit. Vine revelionul, scenă gratis și lumini, răgete, falseuri și bășini, iar la sfîrșit, poc-bum-poc, foc de artificii. La Cluj, caz particular, artificiile fac Boc-pum-Boc. Vine Paștele, vine moaștele, difuzoare, DJ Mystic, apoi la 12 hitul cu învierea, că le e foame la credincioșii care au postit pe facebook...pardon, care au postat pe...în fine, care au postit și au postat cum au postit, că altfel ce rost mai are să postești ! Lăsați-mă și cu postitul ăsta, că au apărut atîtea bunătățuri de post, că mănînci mai mult ca-n restul anului. C-așa-i postul: pînă nu ești sătul, parcă n-a fost post destul! Apoi, tropa-tropa-penelopa, în jurul bisericuței, și ca să nu pleci ca nesimțitul, ia de aici și un foc sacru de artificii. Mai avem! Festivalul berii: artificii. Alegeri: artificii. Sfănta Parascheva: hai, toată lumea în genunchi și pe coate, să vedem artificiile.
  Și exemplele pot continua. Ideea e că, orice eveniment public, spectacol grețuit, Zilele Metempsihozei, Festivalul Cocalaru de Aur, Ziua României(o zi pe an cînd o pupăm acolo unde, de regulă, o scuipăm), Ziua Muncipiului, a străzii, a blocului, Ziua Nopții,etc, toate astea trebuie încheiate cu un foc de artificii. Dacă nu s-ar da artificii, oamenii n-ar mai pleca pe la casele lor. Ar rămîne așa, privind în gol, spre cer. Așteptînd. Ar muri de foame, așteptînd artificiile. Doar e gratis, nu? Așa cred ei, majoritatea. Votanții PSD, cu alte cuvinte. Ei nu concep că nimic nu e gratis.că  totul se face cu banii boborului, măi. N-ai ce să le faci, dumnealor atît pot, atît prestează. Oamenii ăștia, sunt, de fapt, adevăratul dezastru, un dezastru artificial, provocat și întreținut de 26 ani încoace, care, spre deosebire de cel natural, ne dezbină și ne dezumanizează. Și nu cred că va trece prea curînd, de aceea, singura cale de a-l evita, e tot fuga. Dar haideți, fuga înapoi, la povestea noastră.


   Cum ziceam: finalul concediului nostru, s-a gîndit și el, că ar fi mișto să respecte regula asta, însă nu cu foc de artificii, ci doar cu foc. Foc simplu, de vegetație. Așa că, vineri noapte, spre sîmbătă, am avut concert cu tunete și fulgere.Urma, firesc, încheierea, el grande finale, focul.
Spre dimineață, furtuna, a reușit să aprindă cîteva uscături, pentru că, vorba proverbului, orice uscături are pădurea lor, nu-i așa? Mai ales pe o insulă expusă 100% la un soare puternic, aproape tot anul. Patru puncte de incendiu s-au născut din furtună. Și au pornit să pîrjolească Thassosul precum cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Riders in the sky.
  Noi n-am bănuit nimic. Am crezut că e doar puțin înnourat. Dar, fiind ultima zi de concediu, era absolut obligatoriu de mers la plajă, de făcut ultima baie, de băut ultima bere (ultima bere din locația de vacanță, nu vă speriați), și tot ce se mai poate face în ultima zi de vacanță. bagajele erau undeva, pe la coada listei, nici nu bănuiam ce repede aveau să urce în topul activităților din acea zi!
  La plajă, totul fain, frumos. Cald și bine. Lume, nisip, mare, o gravidă care fumează. Facem o baie, ai mei rîd de mine, mai exact de stilul în care săream în Marea Egee. Doar că, la un moment dat, ne uităm mai lung, unii la alții. Apoi la ceilalți co-plajiatori. Toți eram galbeni. Portocalii. Parcă aveam hepatită. Cerul era și dumnealui cam gălbui. O lumină ciudată venea dinspre mare. Și mai ciudat era faptul că, unui copil care mînca un gyros, i se lipeau pe lipie fulgi de funingine. Care picurau discret, delicat, din văzduh. În jurul nostru se produce o foială. Lumea, încet-încet, începe să se agite, să filmeze, să fotografieze neobișnuitele fenomene. Brusc, ne-am văzut într-un clasic disaster movie, de ăla, americănesc. Nu știam ce se întîmplă, dar sigur nu era ceva bun, era mare și se apropia foarte repede. Vedeam oamenii din jurul meu, totuși continuîndu-și plaja, jocurile, distracția, și mă gîndeam la un Pompei 2. Așa se moare-n cataclism. Nici nu-ți dai seama ce te-a lovit. Iar peste ani, vor veni grupuri de școlari pe plajele din Thassos, să viziteze carbonizații:

 - Vedeți copii, acești oameni nici nu bănuiau ce avea să li se întîmple...uitați-vă la acest copil care mînca, probabil, un gyros. Aceștia de aici, se jucau cu mingea. Aici e o doamnă care, probabil își făcea selfie cu telefonul ăla primitiv, l-ați văzut la Muzeul Satului. De fapt, majoritatea oamenilor de atunci, după cum observați, trăiau aplecați pe telefoane, dar această doamnă e un vestigiu arheologic deosebit, a stîrnit o controversă și o ipoteză șocantă: unii istorici, arheologi, susțin că femeia încerca să-și facă un selfie, la o fracțiune de secundă după ce s-a carbonizat! Voia să apară pe facebook cu noul ei look: pitzi carbonara! Foarte interesant...ei, copii, plecați de acolo! nu e nimic de vazut...nenea ăla se juca cu tantiile alea două...în fine, obiceiuri barbare! Ce ziceam? A, studiile arată că erau și foarte mulți români, pe plajă, cînd s-a produs nenorocirea.
- Doamna profesoară, dar după ce vă dați seama că sunt români?
-Foarte simplu dragul meu. După 2 elemente: 1.au lîngă șezlong băuturi alcoolice pitite în gentuțe frigorifice și 2. după gestul de a-și freca burta cu mîna.

Ca să rescriem istoria, am tăiat-o urgent la mașină. Odată ajunși la șosea, am constatat, stupefiați, că se mai vedea doar puțin cer albastru, undeva, deasupra unui fum dens. Clar, incendiu. În Potos ne-am oprit să cumpărăm ulei de măsline. Le-am lăsat pe Stela și Gabi la cumpărături și am fugit cu Toma să surprindem în imagini fumul impresionant care întuneca un munte din apropiere, munte, pe care se afla și localitatea Theologos, capitala culturală a Thassosului. Unde, cu o zi sau două înainte, ne delectasem cu miel la rotisor. Mi-am amintit de viespile carnivore care ne-au deranjat la masă și de fumigena improvizată într-o cutie de ness, pe care ți-o aducea la masă ca să le alunge. Fără prea mult spor. Poate exagerez un pic, dar acum ce ziceți de fumul ăsta, bitches?!
 Am ajuns în Limenaria, unde eram cazați. La o cafenea, vînzătoarea ne-a dat primele informații concrete. Patru puncte de incendiu, localități evacuate, plaje distruse, transportul cu feribotul, afectat.
  Au început să apară și vreo 2 elicoptere cu niște găletușe cu apă. Ca și cum ai încerca să stingi un foc de tabără cu 2 degetare de apă. Cu toate astea, pericolul părea departe și fără nici o legătură directă cu noi. Seara, însă...
  După amiază am mîncat bine, am băut, ne-am odihnit...apoi am început să ne dușuim si să ne ferchezuim pentru ultima seară de promenadă. Gabi avea camera chiar lîngă a noastră și terasa la fel. La un moment dat, mă cheamă să-mi arate ceva în zare, ceva ce i se părea ei că ar fi foc. M-am dus pe terasa ei, care oferea un unghi ceva mai larg asupra munților fumegători. Nu mi s-a părut relevant ceea ce văzuse dînsa. Părea mai degrabă un bec de iluminat public, cu lumină portocalie. După 2 minute, a devenit relevant. O pălălaie roșiatică încadra unul dintre munții din zare, dar nu se vedeau încă flăcările, ci doar reflexia lor, pe cerul nopții. După alte 2 minute au apăru și flăcările. Apoi si pe creasta muntelui de lîngă. Incendiul se extindea...ca focul! Nu puteam să apreciez cam în cît timp ar fi ajuns la noi, dar nici nu țineam cu tot dinadinsul să aflu asta prin metoda observației directe.
 M-am întors în camera noastră. Stela, proaspăt ieșită de la duș, cu prosopul pe cap, tocmai îi povestea soră-sii ce fain ne vom distra noi la terasă în acea seară, ce lucumades vom savura la cofetărie...I-am șoptit printre dinți ”fă bagajele”. La întrebarea gravă, din ochii ei, i-am confirmat, șoptit, ca să nu audă Toma: ”vine focul”. Acum o secundă era o Stela, acum era alta. Am început să împachetăm. Gabi, la ea în cameră, noi, la noi. Bagajele, vraiște. Mai aveam și lucrurile cumpărate în timpul vacanței, lucruri care nu-și aveau locul lor, trebuiau și alea împinsobăgate pe undeva.
 
În mijlocul acestei agitații, pe acest început de panică, s-a întrerupt curentul. Pe toată insula. Beznă totală! Bineînțeles că ne-am oprit. Doua secunde n-am știut ce să facem. Ca să fie totul și mai sinistru, pe finalul celei de-a 2-a secunde de liniște și beznă, au început să bată clopotele. Toma o tot ruga ceva pe maică-sa. Stela, panicată, iritată, de pe sub bagaje, ”ce-i Toma?”. ”Mama, atît te rog: oprește-te numai o clipă și dă-mi o îmbrățișare”...

 Am făcut bagajele la lumina telefonului, care, se descărca: 17%, 14%, ...5%...gata bagajele!
Gabi a terminat și ea, am început să cărăm la portbagaj. În parcarea pensiunii, în beznă, un alt turist român își încărca telefonul la bateria mașinii. Făcuseră și ei bagajele și erau gata de plecare. Dînsul fusesese și la poliție, discutase și cu gazda noastră, toți l-au asigurat că incendiul e departe, în munți, și că nu e nici o problemă. ”Exact ca pe Titanic”, a completat Stela. Ne-am dus și noi să vorbim cu gazda. Deși încerca să ne liniștească, se vedea că nici dînsa nu era ok. Aștepta, a doua zi, un grup de turiști turci, care ar fi ocupat toată pensiunea. Încă îi mai aștepta.
 Focul era, într-adevăr, departe, dacă luai în considerare drumul cu mașina pînă acolo/ Problema e că focul nu vine cu mașina, pe șosea. Iar pădure aveam pînă lîngă pensiune. Dacă ar fi bătut vîntul înspre noi, ar fi fost mari șanse să facem o baie nocturnă, în mare. Da, dar ce te faci cu fumul?
 În stare de alertă, ne-am dus, totuși la promenadă. Prea așteptăm concediul ăsta un an întreg, ca să-l ratăm, din ce cauză? Un cataclism natural? Un pîrlit de incendiu insular? Nu există așa ceva.
  Am fost în Potos să punem benzină. Printre mașinile acoperite de funingine, un copil, singur, se juca cu ceva, pe o băncuță, lîngă benzinărie. Avea pe față o mască de protecție, care-i ferea nasul și gura.
 Apoi, am încercat să dormim. După ce am terminat toate încercările, pe la 4,30 ne-am pornit spre feribot. Pe drum, mi-am luat-o de la Toma, de mi-a ajuns. Avea dreptate, în felul lui: eu tot opream să fac poze. Drumul, ocolind munții, ne dezvăluia din cînd în cînd, tablouri infernale ale incendiului. Aveam impresia că, în munți, se căscau guri de foc spre iad. Uneori, iadul ăsta era cam aproape de noi.                                                                              Dar era fascinant să vezi, pe viu, atît de aproape, un monstru atît de spectaculos! Strada era pustie, orășelele tranzitate erau și ele pustii, aveam senzația că suntem ultimii supraviețuitori ai acestui Fire Park.     Abia așteptam să ajungem la feribot, deoarece auzisem că s-ar putea să nu circule. Ne temeam să nu înceapă pe insulă o panică din aceea, gen Războiul Lumilor. Cu oameni care se agață de marginile feribotului, cuprinși de flăcări. Care se împing în apă. Mașini tamponîndu-se. Silicoane explodînd. Haos.
  Am ajuns la feribot, pustiu. Am traversat, cred, nici 20 de mașini. Priveam de pe feribot, în zare, Insula de Foc, cum rămîne în urmă, cu secretele ei teribile din interiorul munților. Soarele răsărise, era o lumină superbă, aveam senzația că răzbisem din iad în paradis. Numai muzica, pe fundal, mai lipsea! Clar, final hollywoodian ! Însă...

  Așa cum îi stă bine unui thriller, pe final, după ce totul s-a liniștit, vine o ultimă fază.
Trecusem de București, nu ajunsesem la Buzău, cînd, am auzit la radio o știre care ne-a făcut să tresărim ca arși: pe autostrada București-Pitești, coloanele de mașini blocate în trafic măsoara 35 KM, circulația fiind întreruptă datorită unui incendiu de vegetație!

THE END

P.S.
În toată nebunia din seara aia, cînd amfăcut bagajele pe întuneric, cu flăcări roșii pe cer, m-am oprit o clipă să văd ce face Stela. Ce credeți că făcea? Spăla o tigaie. Care nici măcar nu era a noastră, ci a gazdei! ”Lasă naibii, tigaia aia, poftim, țara arde și tu speli tigăi!”. Exact ca în filmul cu familia Simpson, cînd le ardea casa, ei nu știau cum să fugă mai repede, dar Marge, a văzut în ghivetă o farfurie murdară și s-a oprit să o spele.
 De atunci, eu spăl tigăi. Din cauza proverbului ales total neinspirat, care lăsa, cumva, să se insinueze o analogie între persoana concretă, a Stelei și noțiunea abstractă, de babă.





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu