Mulțumiri tardive pentru urările din Facebookanci

       A sosit, în sfîrșit, și momentul de Oscar în care mulțumesc tuturor celor care mi-au decorat cronologia cu urări de fericire și viață luuungă, spre disperarea Casei de Pensii. De două zile, vorba maestrului Nichita, umblu în mîini, de teamă să nu vă strivesc urările pe care le-am găsit în ghetele virtuale, să le zicem, Facebookanci. Urări prilejuite, bineînțeles, de întîmplătoarea asemănare a prenumelui meu de tristă amintire, dar de veșnică pomenire, cu a domnului Sf.Nicolae.
Sfîntul, da? Moși sunteți voi!

      Totodată, vreau să-mi cer scuze în numele celebrului meu tiz, celor care n-au găsit în papuci mare lucru. Am primit și cîteva reclamații în sensul ăsta:

-  cică un domn a găsit în bocanci un bilețel pe care scria doar atît: ”Nesimțitule, nuți mai lăsa cismele pe hol, că pute toată scara”;

- iar un alt domn, deși-l pierduse de mult, din sufletul său, pe Moș Nicolae, l-a găsit pe Moș Gicu de la scara B, în niște cizme mai vechi, la el pe balcon. Doar în cizme. În rest, Gicu era gol-goluț ca adevărul. Atmosfera de basm a fost completată, brusc, de domnul în cauză, mai precis de niște coarne semețe, ca ale renului Rudolf. Nevastă-sa, Carla, s-a jurat pe pata de mucegai în formă de Arsenie Boca, că ea nu e vinovată cu nimic, că da, ea s-a culcat, dar a crezut că visează. ”Da ce-i aicea frate, Carla`s Dream?!” și unde nu-mi scoate Rudolf al meu o bîtă cît piciorul de pod, cu niște cuie-n vîrf , cică ”Moșu v-o adus o nuielușă!!!”...de ți-l machiază pe moș Gicu, fix pe stilul sus-numitul Carla`s Dream, numai că mai ceva. Cu tot cu ochelari de soare. Asta e, sărbătorile sunt o perioadă de vis. Orice ar însemna asta.

       Însă nu pentru toată lumea. Unii își păstrează spiritul pragmatic chiar și în această perioadă, în ciuda tuturor lerilor, gingălbeilor și Home Alone-ilor cu care suntem greu încercați an de an.
De exemplu, Elena Udrea, întrebată ce anume i-a cerut Sfîntului Nicolae, a răspuns sec, pe sub breton, ”nimic deosebit, 10%, cum cer la toată lumea...”;
        Alina Gorghiu a primit în cizme un Cioloș din ciocolată belgiană, în mărime naturală. Însă Alinuța s-a încălțat cu niște pantofi. Iar cizmele cu pricina, erau, la rîndul lor, tot în mărime naturală, cizme de alea, luuungi, pînă la genunchi. Problema e că mărimea naturală a cizmelor a depășit mărimea naturală a Cioloșului, care a rămas ascuns pînă a doua zi la prînz, așa că s-a topit. Cînd l-a găsit, într-un tîrziu, doamna Gorghiu, a suspinat greu, a pagubă: ”Na, că s-a Blăgit și ăsta”.

       Gata, că mă întind prea mult, vă mai spun doar de Iohannis, că a primit cu preocupare și îngrijorare, șase sași...pardon, șase moși cu șase saci pentru fiecare casă a domniei sale. Atent, ca să nu lipsească vreunul, neamțul i-a numărat: ”O tannembaum, două tannenbaum, trei tannenbaum...”. Restul e tăcere.

 
        Revenind la ziulica mea onomastică, chiar m-am bucurat că am așa niște prieteni minunați!
Și răbdători...acuși va trebui să-mi scrieți iarăși, cu ocazia zilei de naștere. Apropo, nu știu la ce s-or fi gîndit ai mei cînd mi-au aranjat trei sărbători pe an, în luni consecutive! Două de nume și una de naștere. Cred că a fost amuzant cît am fost copil...să primești cadouri 3 luni la rînd, era ceva! Ulterior, însă, mai prinzând eu la glagorie, mi s-a făcut milă de musafiri, că doar nu făcuseră nimic, săracii, să fie penalizați cu sume din salariu, un trimestru întreg! Mai exact, trimestrul IV, când pică și luna cadourilor. Dând dovadă de supereroism infantil, m-am gândit cum să-i salvez. M-am gândit degeaba. Supereroii nu gândesc. Ei acționează. Unica soluție, nu-i așa, a fost sacrificiul personal: să fac pozne, să iau note proaste, pe scurt să fac tot posibilul pentru a fi pedepsit și în consecință, să nu mai poată nimeni să-mi facă daruri!

 

      Mi-a plăcut să mă sacrific, de ce să nu recunosc! Durea pe undeva, nu spun pe unde, dar nimic nu se compara cu zâmbetul oamenilor fericiți, care rămâneau cu mai mulți bani, de sărbători, pentru băutură, deoarece nu mai trebuiau să cumpere prostii la copii. Mă uitam la alții cum luau premiul 1 în locul meu, cum mergeau la olimpiade internaționale și se întorceau doar cu argint și bronz pentru că aurul avea pe el numele meu, bineînțeles. Pentru că iubeam matematica și nu mă puteam abține, trimiteam anonim rezolvări la Gazeta Matematică pentru problemele cu 3 steluțe și propuneri de exerciții pentru culegerea de Gheba...parcă simt oleacă de neîncredere din partea voastră. Asta e singurătatea supereroului. Sacrificiul de sine fără nici o recompensă.

      Cu ochii umezi de amintiri, ca ochiul-boului de roua dimineții, acum, cînd timpul ne-a împăcat cu trecutul, îmi amintesc și anii de liceu plini de lipsuri și sacrifcii. Lipsuri de la ore și sacrificii pe altarul artei: ca să mergem la film, sacrificam două ore de mate, ca să admirăm statuile din Parcul Copou, sacrificam ore de chimie, iar ca să ascultăm muzică, renunțam la ore de cunoștințe social-politice sau chiar de atelier! Asta e. Ce-a fost, a fost.

      Acum, însă, costumul de supererou nu mă mai încape, așa că am primit cu mare bucurie gîndurile astea bune de la voi, oricum nu v-a costat nimic să postați pe peretele meu virtual și vă mulțumesc încă odată, tuturor, din suflet!