Hâckărul de la opt

   
   De doișpe ani, de când locuiesc la actuala adresă, nu am avut lacăt la cutia poștală. Cu excepția unei scurte perioade, când am primit cadou, de la un prieten, un lacăt atât de micuț și de finuț, încât ți-era fricuță să bagi cheița în el, de teamă să nu se rupuță. Cum l-am primit așa l-am și prăpădit, scuze prieteni, nu ne mai faceți cadou lacăte, evident, nu le merităm. Nu stau lacătele pe noi. Cred că am fumat și iarba fiarelor în facultate, aia, de deschide orice ferecătură. Cine mai știe.
   Medie ne-a fost mirarea când ne-am trezit într-o oarecare seară, într-o oarecare doară, că am intrat și noi în rândul lumii. Aveam lacăt la cutia poștală. Habemus lacăt! Un lacăt ferm, impasibil ca un soldățel de la palatul Buckingham, străjuind căsuța noastră de mail. Decât lacăt. Cheie, nu. Un lacăt fără cheie, la fel de util ca un soldățel fără pușcă. Toate bune până aici, apreciem gestul, dărnicia, spiritul sărbătorilor. Oamenii sunt lumina. Da, dar lumina e pe factură. Iar factura e în căsuța poștală. Iar mailul de tablă e blocat de un hacker în real reality.Nu tu cheie, nu tu pasword, nimic. Complet nerecunoscători, i-am  umplut frigiderul cu carne (și eram în post!) celui care ne blocase mailul, ca și cum cutia noastră poștală ar fi manufacturată în atelierele cooperativei de producție Yahoomcoop.
   Deasemenea, nu negăm faptul că există o anumită dinamică a lacătelor de la cutiile poștale, în general. Perfect adevărat, perfect normal. Ce e extraordinar, ieșit din comun, împotriva naturii chiar, la întâmplarea de față, e faptul că, lacătul, în loc să fie și apoi să nu mai fie, inițial n-a fost, după care, a fost, ca-n filmul lui Porumboiu, ”Lăcățel, adjectiv”. Ca să fie foarte clar: lacătele se învechesc foarte repede. Dimineața l-ai cumpărat nou-nouț, seara îl găsești la fier vechi! Niciodată nu se întorc de acolo și mai ales, nu apar din senin. În țara noastră, ăsta e un lucru tare straniu. Te face să te gândești că s-a furat atât de mult, încât s-a dat natura peste cap: acum, când se fură, apar obiecte, nu dispar! Un fel de încălzire globală a climatului de infracționalitate. Inacceptabil!
   Am făcut o excepție, totuși, motivată de faptul că apariția nu a fost completă, lipsind un element-cheie: cheia. Am așteptat câteva zile, cu gândul că poate se rezolvă de la sine. Era păcat să sparg bunătate de chinezărie, nou-nouță. Am mai investigat, am mai întrebat vecinii. Nimic. Înafară de o stranie coincidență.
   Două căsuțe mai la dreapta, observ un lacăt identic. Și la fel de nou. Știam cine stă la acel apartament. Și atunci am văzut, cum se spune, filmul evenimentelor. Slăbuț film. Poate o carte ar fi fost mai bună. Un audiobook. Am derulat genericul de final pe repede înainte și i-am povestit Stelei ce am dedus că s-a întâmplat. Din nou, am remarcat darul ăsta al ei,de a te face să simți că te ascultă.
   La o zi-două după lansarea teoriei mele, am avut și confirmarea. Întâmplător (sau nu), chiar Stela a avut norocul (sau nu) să meargă în lift cu vecinul al cărui lacăt, identic cu al nostru, îl dăduse în vileag. Uite-așa am aflat și noi ce naiba e vileagul ăsta, de care tot auzim, atunci când citim: cică vine din limba maghiară și înseamnă, pe scurt, adunătură de oameni. Să dai în vileag, înseamnă, într-un sens mai larg, să expui/demaști public ceva sau pe cineva. Revenind.
   Vecinul cu pricina are un obicei. Mai servește un pic, așa, ocazional. Adică bea de rupe. Asta nu-l împiedică să fie, totuși, gospodar. Dacă ”a fi gospodar” ar însemna să pui lacăt la poștă. Ceea ce s-a și întâmplat. N-avem aici spațiu să difuzăm tot filmul, dar vă oferim trailerul:
    S-a hotărât gospodarul nostru, țapăn, să-și pună lacăt la poștă. L-a pus. Însă la cutia mea, nu a lui. A doua zi, s-a dus să vadă cum i-a ieșit lucrarea. Și s-a simțit ca meșterul Manole: ceea ce seara, beat, punea, dimineața, treaz, nu mai găsea. Nu-și mai aducea aminte nici cum arată lacătul, nici ce a făcut, mai exact cu el. Cred că a pus lacăte la juma` de bloc. Ghinionist om. Să tragi numai lacăte necâștigătoare! Dar nu s-a descurajat. A perseverat. Sughița și punea lacăte. ”Hâc!Hâc!Hâc!” , de unde și denumirea de hâckăr. Săracul. L-a părăsit soția. L-a marginalizat societatea. Dar el nu renunțat. Până în ziua în care a reușit. A arătat el, lumii întregi! S-a întors din temnița sa bahică precum contele de Monte Cristo, un om nou, cu un ficat vechi.
  Finalul fericit: Stela l-a întrebat dacă știe ceva despre treaba cu lacătele. Negare. I-a explicat că s-ar putea să fie o coincidență, poate chiar o legătură. Acceptare. Atunci, Stela l-a rugat să încerce cheia de la lacătul lui, poate se potrivește la al nostru. Resemnare și acțiune. Cheia s-a potrivit, omul și-a luat lacătul, Stela și-a luat teancul de felicitări de la furnizorii de utilități, iar eu mi-am luat o sinceră și caldă bere și o spumoasă și rece ”la revedere!”
   Da, le-am inversat ca să mai storc o glumiță, pe final. Mă stărui, poate-poate. Perseverez și eu, ca domnul din poveste.